Recentul roman scris de ROC (Remus Octavian Cîmpean), intitulat „Abandon” (Editura „Eikon”, BucureÅŸti, 2018), nu este o carte ce poate fi înregimentată în registrul erotic, atât timp cât nu ne este prezentat motivul divorÅ£ului celor doi. Aspectul determină cititorul să facă unele speculaÅ£ii, obligându-l să treacă printr-o întreagă teorie a eÅŸuării căsniciilor. Cu un lucru suntem de acord: iubirea este un sentiment ca o pojghiţă subÅ£ire de gheaţă care, la o simplă atingere a unui corp străin, se poate sparge. Să fi fost între cei doi soÅ£i o iubire tranzitorie, în genul celei descrise de sindromul Don Juan? Să fi fost una egoistă din partea unuia dintre cei doi, una fluidă, specifică efectului de plastilină? Poate o iubire de compromis, specifică efectului de robot, sau poate una incompletă, de factură adolescentină, creatoare de plictiseală? Nu, această ultimă tipologie o putem elimina, pentru că o elimină însuÅŸi R., undeva la pagina 50. Poate a fost una iluzorie, pe care psihologii o explică prin confundarea iubirii erotice cu iubirea reală!?
Nu ÅŸtim ÅŸi numai un psiholog care ar citi atent romanul ar putea dezlega „enigma” acestui divorÅ£. Până la urmă, nici Călinescu nu ne-a arătat explicit care ar fi „enigma” Otiliei, ÅŸi nici criticii n-au intrat mai adânc în problemă, dar romanul a rămas unul apreciat ÅŸi foarte citit.
Arhitectura după care a fost construit romanul „Abandon” nu este una simplă, pe ea mulându-se o poveste verosimilă pe care o redăm, în mare, chiar cu ajutorul autorului: „Åži tot aÅŸa, unsprezece ani. Dar cel mai tare ÅŸi-o furase acum. După ce ani de zile trimisese bani sau îi cumpărase lui Cherry vrute ÅŸi nevrute, plătise profesori, antrenori ÅŸi ce-or mai fi fost, se trezise luat cu poliÅ£ia ÅŸi anchetat. Pentru abandon de familie. Cică nu plătise nimic, adică îÅŸi abandonase copilul. Numele lui Cherry figura pe panoul de pe holul tribunalului în dreptul reclamantului. Era reclamat de Cherry, prin tutorele ei legal, cum că o abandonase. Genial. Judecătorul jucase genial”. Însă autorul trece dincolo de segmentul celor unsprezece ani. AÅŸezat, nu chiar comod, în faÅ£a oglinzii, rememorează ÅŸi constată că istoria destinelor se repetă.
ROC este, în primul rând, un autor psihologic. DeÅŸi procentul abordărilor sintetice, de sorginte ÅŸtiinÅ£ifică, este destul de mare, el trece, adesea, dincolo de acest tip de abordare, făcând loc tuÅŸelor lirice. Se simte în roman ÅŸi un zgomot autobiografic. Îl „aud” traversând textul aÅŸa cum aud, doar în zorii zilei, zgomotul trenului Dorohoi - IaÅŸi. Când mai lin, când mai furios, când ÅŸuierând în stilul lui, trenul acesta sparge liniÅŸtea la ora patru dimineaÅ£a. Din această perspectivă, tuÅŸelor lirice li se adaugă unele metafore cum ar fi cea a timpului măsurat în viaÅ£a căţeluÅŸei Lizette sau cea a pietrei în care eu găsesc întreaga cheie a titlului romanului: „Odată ce ai ridicat o piatră de jos, no mai poÅ£i abandona. Ai doar trei opÅ£iuni: arunci cu ea în ceva sau cineva, o păstrezi sau o pui la loc, acolo de unde ai luat-o. Dar asta se întâmplă rar pentru că oamenilor le e ciudă când îÅŸi pierd timpul ridicând pietre fără să facă nimic cu ele. Le pare rău după timpul pierdut inutil. De aceea se abandonează impulsului de a o ridica, indiferent dacă o cară sau o aruncă. De fapt, ai doar două opÅ£iuni: o arunci sau o cari. Dacă alegi să arunci cu piatra, indiferent că o urmăreÅŸti sau nu cu privirea, ÅŸtii sigur că va lovi. Dar dacă alegi s-o cari cu tine, indiferent dacă o ascunzi în buzunar sau te plimbi cu ea la vedere, ÅŸtii sigur că mai ai ceva de dus cu tine. Ceea ce vreau să-Å£i spun cu asta, este că atunci când ridici o piatră, te alegi cu o certitudine. Trebuie să faci ceva cu ea”.
O altă metaforă este cea a toacei, instrument bisericesc, al cărei rol este scos de autor din mediul liturgic ÅŸi supus interpretărilor psihologice. Călugărul în haine negre ÅŸi apreciat în copilărie pentru generarea, prin toaca de lemn, a ritmului ce duce spre veÅŸnicie, este o simetrie perfectă cu judecătorii îmbrăcaÅ£i în aceleaÅŸi culori ÅŸi a limbii de lemn ce se aude frecvent în spaÅ£iul lor de salvat sau ucis destine: „ÎnveÅŸmântat în negru, ca într-o togă, stătea cu faÅ£a la scândura uscată Å£inând în mână ciocănelele de lemn, într-o poziÅ£ie cristică, răstignită. „Tac-tac-tac, tac-tac-tac, Tac! Tac! Tac-tac-tac, tac-tac-tac, Tac! Tac!” Negru din cap până în picioare, întors cu spatele la lume, ciocănea imperturbabil fără ca cineva să-i vadă faÅ£a. Se auzeau doar judecăţile, aÅŸa suna fiecare răpăială de ciocănele cadenÅ£ate în ritmuri diferite. „Ce-ai-făcut? N-ai-făcut! Zi! Zi! Ce-ai-făcut! N-ai-făcut! Zi! Zi!”.
Romanul scris de ROC este ÅŸi unul sociologic. Sunt evidente la nivel de generalizare urmările ÅŸi implicaÅ£iile unui divorÅ£: psihologia separării („aruncarea în gol fără paraÅŸută”), rezultatele impactului cu acest ÅŸoc („tot ce putea spera erau fracturi suportabile la impact”), separarea de copii („eu nu divorÅ£ez de copilul meu”), căutarea unor căi de a-ÅŸi apropia copilul (fiind vorba de o fiică, lucrurile se complică fiindcă trebuie gestionată o sensibilitate: relaÅ£ia strânsă, puternic afectivă dintre taÅ£i ÅŸi fiice, relaÅ£ie ruptă de un „program de vizitare”), descâlcirea „plaselor” Å£esute de judecători ÅŸi avocaÅ£i etc.
„Abandon” se citeÅŸte cu plăcere, fiind în totalitatea lui un discurs critic adus societăţii ÅŸi metodelor care încă domină un segment vital al ei, justiÅ£ia. Acolo sunt încă aciuaÅ£i „oamenii de cauciuc” pe care Mircea MihăieÅŸ îi descria ca fiind cei ce alcătuiesc „o lume a indivizilor fără ÅŸira spinării, a păpuÅŸilor respingătoare a căror flexibilitate morală nu e dovedită doar de slugărnicia inimaginabilă…”. Zgomotul autobiografic, după cum spuneam, care transpare din fiecare pagină, duce ÅŸi spre o redescoperire a tehnicii jurnalului, aspect care place cititorului. Rămân la punctul meu de vedere: „Abandon” e mai mult un rechizitoriu adus justiÅ£iei.
Recenzie de GEORGICÄ‚ MANOLE
