Vinovăţia derivă dintr-o greÅŸeală, este un sentiment acut care alterează felul în care ne percepem pe noi înÅŸine ÅŸi influenÅ£ează calitatea relaÅ£iilor cu ceilalÅ£i.
De fapt, nu cred că există greÅŸeli. Există doar lecÅ£ii de viaţă. Trebuie acceptate ÅŸi înÅ£elese. Unele sunt, însă, atât de viclene, încât nu poate fi surprinsă fisura prin care sentimentul de vinovăţie se strecoară în noi, ne macină pe dinăuntru ÅŸi, pândind clipa când am devenit vulnerabili, ne spulberă ca pe un castel de nisip. Pe care noi înÅŸine l-am construit prea aproape de valuri.
Uneori, îl putem reclădi, am învăţat deja că trebuie să păstrăm o anume distanţă între valuri ÅŸi noi. Dar, ce ne facem dacă valurile sunt mari ÅŸi ţărmul este foarte îngust?
Construit prin intermediul alternanÅ£ei, procedeu (din păcate) suprasolicitat în literatura contemporană, atât de utilizat, încât a devenit un cliÅŸeu, romanul „Se numea Sarah”, scris de Tatiana de Rosnay, trasează arhitectura fragilă a unui castel de nisip construit pe o fâÅŸie îngustă de plajă, măturată de valuri uriaÅŸe stârnite de o furtună din larg. Furtună care se numea Al Doilea Război Mondial.
Razia de la Vélodrome d’Hiver, din Parisul ocupat al anului 1942, este doar unul dintre valurile distructive ÅŸi defineÅŸte un moment tragic de care FranÅ£a refuză să îÅŸi amintească, fiind marcat în fiecare 16 iulie doar de un grup relativ restrâns ÅŸi de câteva articole în presă.
Conform istoriei, Razia de la Vélodrome d’Hiver (Velodromul de Iarnă) a fost cea mai mare razie realizată în FranÅ£a, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care a avut loc în data de 16 iulie 1942 ÅŸi a vizat în special evreii străini sau apatrizi, refugiaÅ£i în FranÅ£a. Obiectivul acestei operaÅ£iuni a fost restrângerea numărului de evrei din FranÅ£a ocupată de naziÅŸti. Regimul colaboraÅ£ionist de la Vichy a mobilizat, sub codul „Vânt de primăvară”, întreaga poliÅ£ie franceză. Astfel, aproape 4.500 poliÅ£iÅŸti, jandarmi ÅŸi voluntari francezi au căutat (după liste minuÅ£ios întocmite din timp) ÅŸi au arestat aproximativ 13.152 de evrei, inclusiv 4.115 copii, care au fost Å£inuÅ£i închiÅŸi timp de 5 zile, în condiÅ£ii inumane, pe Vélodrome d’Hiver, „un faimos stadion acoperit, unde aveau loc concursurile de ciclism”, după care au fost trimiÅŸi în lagăre de aÅŸteptare, ca cel de la Drancy, de unde au fost duÅŸi în lagărele de exterminare din Polonia.
Au supravieţuit deportării mai puţin de o sută de persoane, dintre care niciun copil.
Un articol despre acest subiect trebuie să scrie Julia Jarmond, jurnalistă americană stabilită la Paris, căsătorită cu Bertrand Tézac, pe care însăşi fiica lui îl descrie ca fiind „grosolan”, ÅŸi a cărui energie este canalizată în mod special doar către păstrarea aparenÅ£elor.
În timpul cercetărilor întreprinse în vederea redactării articolului, Julia descoperă secrete care leagă familia soÅ£ului ei de familia de evrei ridicată în dimineaÅ£a zilei de 16 iulie 1942 din apartamentul care, ulterior, fusese repartizat bunicilor paterni ai lui Bertrand. Redecorarea acestui apartament, în mai 2002, în care Julia, Bertrand ÅŸi fiica lor, Zoë, urmează să se mute, declanÅŸează principalul conflict interior, între dorinÅ£a de a păstra aparenÅ£ele de familie perfectă ÅŸi datoria pe care Julia simte că o are faţă de acea familie de evrei, datorie care nu se împacă deloc cu cea faţă de familia Tézac, pe membrii căreia îi consideră vinovaÅ£i de nepăsare, din cauză că s-au mutat fără prea multe remuÅŸcări în apartamentul rămas liber, ca multe altele, de altfel, după razia de la Vélodrome d’Hiver.
Necunoscând decât frânturi din această istorie secretă a familiei, Julia îi condamnă pe socrii ei ÅŸi pe bunicii soÅ£ului, până în clipa în care socrul său, Édouard, nemaiputând suporta presiunea adevărului, care, oricum, ameninÅ£a să erupă, va povesti un episod din copilărie, care i-a marcat toată viaÅ£a ÅŸi a cărei povară au purtat-o doar el ÅŸi tatăl lui: „- Nu am avut nimic de-a face cu arestarea acelei familii, repetă el cu convingere. Au fost luaÅ£i în timpul Raziei de la Vél’ d’Hiv’. Nu i-am turnat noi, nu am făcut nimic de genul ăsta...” „A fost acea concierge, Madame Royer. Era prietenă cu portăreasa noastră în vremea când locuiam pe rue de Turenne, nu departe de rue du Saintonge. Madame Royer o plăcea pe Mamé. Mamé era amabilă cu ea. Ea a fost prima care le-a spus părinÅ£ilor mei că apartamentul e liber. Chiria era bună, mică. Apartamentul era mai mare decât cel de pe rue de Turenne. Asta s-a întâmplat.” Aflând că Julie caută supravieÅ£uitori din familia aceea de evrei, foÅŸtii locatari ai apartamentului lor, izbucneÅŸte: „- FetiÅ£a [...] s-a întors. La vreo două săptămâni după ce ne-am mutat. A venit înapoi pe rue du Saintonge. Eu aveam doisprezece ani. N-am să uit niciodată. N-am s-o uit niciodată pe Sarah Starzynski . [...] Åži acum parcă-i aud urletul [...] N-am să pot să i-l uit. Niciodată.”
Mărturisirea lui Édouard Tézac ÅŸi noi amănunte care o completează pe măsură ce investigaÅ£iile continuă, o determină pe Julie să parcurgă un drum iniÅ£iatic menit să ridice la suprafaţă frustrări mai vechi, adânc sedimentate în subconÅŸtient: pentru Bertrand, ea nu a fost decât soÅ£ia exotică din Boston, Massachusetts, „L’Américaine”, alături de care a trăit 15 ani ÅŸi pe care a înÅŸelat-o mereu cu Amelie, fosta iubită. ReacÅ£ia lui la aflarea veÅŸtii că este însărcinată - „Julia. În mai puÅ£in de trei ani o să împlinesc cincizeci de ani. [...] Nu vreau să fiu un tată bătrân. [...] Nu putem păstra copilul ăsta, Julia [...] Acum avem o altă viaţă. În curând, Zoë o să fie adolescentă. Tu ai patruzeciÅŸicinci de ani. ViaÅ£a noastră nu mai e la fel. Un bebeluÅŸ nu ÅŸi-ar mai avea locul în viaÅ£a noastră.” - o îndepărtează definitiv pe Julia de el ÅŸi i-l descoperă aÅŸa cum este în realitate: superficial, egoist ÅŸi snob.
Întâlnirea cu William Rainsferd, fiul lui Sarah, refuzul de a pierde copilul ÅŸi divorÅ£ul de Bertrand, o aduc pe Julie înapoi acasă, în America, alături de famile ÅŸi de prieteni ÅŸi îi dezvăluie întreaga poveste a fetiÅ£ei care „se numea Sarah”.
În dimineaÅ£a de demult, din 16 iulie 1942, Sarah este arestată împreună cu părinÅ£ii ei, de poliÅ£ia franceză, în urma acelei operaÅ£iuni care purta, ironic, numele de „Vânt de primăvară” ÅŸi care a rămas în istorie sub numele de „Razia de la Vélodrome d’Hiver”. Avea 10 ani. Fratele ei, de 4 ani, o roagă să îl încuie în dulapul din camera lor, o ascunzătoare secretă, greu de observat, dar ea refuză. „- Mă duc la locul nostru secret, ÅŸopti el./ - Nu! îl grăbi ea. Trebuie să vii cu noi./ Îl apucă de mână, dar el se smuci din strânsoarea ei ÅŸi se strecură în dulapul lung ÅŸi adânc, ascuns în peretele din camera lor.” Sarah se lasă convinsă: „Acum vedea chipul micuÅ£ al fratelui ei, care o privea din întuneric. Strângea la piept ursuleÅ£ul de pluÅŸ preferat ÅŸi nu mai era înspăimântat. Poate o să fie în siguranţă acolo. Avea apă ÅŸi o lanternă. [...] Poate că deocamdată ar trebui să-l lase acolo. BărbaÅ£ii nu-l vor găsi niciodată. Ea o să se întoarcă după el mai târziu sau în timpul zilei, când vor fi lăsaÅ£i să vină iar acasă.”
Pe drum, reacÅ£ia tatălui ei o cutremură: „Tatăl ei o privi cu ochi mari, stranii, ÅŸi o apucă strâns de mână. [...] Åži, spre disperarea ei, văzu cum ochii i se umpleau de lacrimi./ Îl trase de mânecă. Nu suporta să-ÅŸi vadă tatăl plângând./- Papà, spuse ea, o să ne întoarcem acasă, nu-i aÅŸa? O să ne întoarcem acasă după ce ne strigă numele?/ Tatăl îÅŸi ÅŸterse lacrimile ÅŸi o privi cu ochi îngrozitor de triÅŸti, în care ea nu suporta să privească./- Nu, răspunse el, nu ne întoarcem. [...]/- Ce vrei să zici, papà? [...] Dar i-am promis că o să mă întorc, papà. I-am promis.”
Restul este o poveste tulburătoare în care până ÅŸi cuvintele resimt povara pe care o poartă. Nimic nu ne pregăteÅŸte pentru adevărul descoperit odată cu întoarcerea fiecărei pagini. Nimic nu poate reclădi castelul de nisip care „se numea Sarah”, ÅŸi accidentul de maÅŸină care pune capăt încercărilor ei de a reconstrui lumea după tiparul dinainte de razia de la Vélodrome d’Hiver este, de fapt, o sinucidere. Doar în prezentul anului 2005 se reface echilibrul tulburat în intrigă de aparent banala sarcină trasată de Joshua, directorul revistei săptămânale americane din Paris, „Seine scenes”: „- Julia [...] subiectul ăsta îÅ£i vine mănuşă – a ÅŸaizecea comemorare a Vel’ d’Hiv’.” Åži de acceptarea acestei provocări de către jurnalista Julia Jarmond: „- Bine, am zis hotărâtă, privindu-l pe Joshua. OK, ce am de făcut?”
Romanul „Se numea Sarah”, scris de Tatiana de Rosnay, este o carte pe care o salvează subiectul incitant, inedit pentru mulÅ£i dintre noi. Dar autoarea apelează la ÅŸantajul emoÅ£ional, prin alegerea unor copii ca personaje principale - unul prezent, celălalt absent - pentru a atrage atenÅ£ia asupra pericolului de a uita un eveniment tragic, mai puÅ£in mediatizat ÅŸi aproape necunoscut publicului larg. De asemenea, prezenÅ£a a numeroase cliÅŸee scad din valoarea poveÅŸtii. Sunt tentată să amintesc de stilul jurnalistic, cu concizia ÅŸi accesibilitatea discursului, destinat unui public eterogen, cu o pregătire profesională diferită sau cu diverse niveluri de cultură, stil caracterizat de scopul informativ ÅŸi persuasiv, de o oarecare sobrietate, apelând la amănunte ÅŸi artificii narative care susÅ£in încercarea de a surprinde ÅŸi de a captiva. Dar mă gândesc la profesia personajului principal ÅŸi sunt tentată să iert acest păcat, acceptând intenÅ£ia autoarei de a redacta romanul ca pe un articol de ziar ale cărui dimensiuni generoase sunt justificate de importanÅ£a subiectului, care nu poate fi tratat în câteva coloane.
Recomand (de acelaÅŸi autor): „VieÅ£i secrete”.
Mihaela ARHIP, Provocar(t)e