Dintre cele mai cunoscute și apreciate opere ale lui Octavian Soviany se numără Scrisori din Arcadia (2005), Dilecta (2006), Pulberea, praful și revoluția (2012), Călcâiul lui Magellan (2014) – „Cartea de poezie a anului 2014”, in cadrul Galei Tinerilor Scriitori, ediția a V-a etc., apoi romanele Arhivele de la Monte Negro (2012), Viața lui Kostas Venetis de care vă ziceam mai sus (2011) – Premiul Radio România Cultural, la secțiunea „Proză”, ediția 2012 , Moartea lui Siegfried (2015), Năluca (2016).
Cea mai recentă operă a sa se numește Casa din Strada Sirenelor și a apărut la Editura Hyperliteratura în acest an, cu sprijinul campaniei de crowdfunding de pe platforma CreștemIdei.ro.
Astfel stând lucrurile, și pentru că avem de-a face cu o personalitate plurivalentă, nu am putut să ratez ocazia de a-l întreba care sunt, din perspectiva sa, cele mai importante cărți de citit într-o viață. Și m-am bucurat tare să văd că aproape toate cărțile propuse de Octavian Soviany sunt și capodoperele care ne-au marcat și pe noi, cei de la Hyperliteratura, și pe care le-am citit pe nerăsuflate.
Să vedem, așadar, cărțile de căpătâi ale scriitorului Octavian Soviany.
(Ioana Vighi, hyperliteratura.ro)
O mie și una de nopți
O carte al cărei farmec mă fascinează încă din copilărie. Dincolo însă de vraja călătoriilor lui Sindbad sau a lămpii lui Aladin, dincolo de lumea fabuloasă a djinilor şi efriţilor, de Bagdadul lui Harun al-Raşid şi de vicleniile Dalilei, aveam să descopăr în această culegere de poveşti arabe o filosofie a povestirii din care poţi învăţa mai mult decât din orice tratat de naratologie. De aici am aflat şi că uneori îţi poţi răscumpăra viaţa cu preţul unei poveşti. Sau că povesteşti pentru ca să nu mori. Şi am fost mereu invidios pe Şeherezada.
Divina Comedie
Poemul lui Dante e în acelaşi timp un tratat de mistică medievală, o cântare de dragoste şi o comedie umană. În tradiţia poeziei trubadureşti, mântuirea bărbatului nu este posibilă – ne încredințează poetul – decât prin mijlocirea femeii, care va fi, de aceea, mereu Beatrice.
Adică aceea care beatifică. Iar infernul său e o colecţie de diformități ale naturii umane, pentru care romancierii de mai târziu au de ce să fie invidioşi. Şi, deoarece răul este întotdeauna mai pregnant, mai ostentativ decât binele, îi uităm repede pe drepţii din paradis, dar niciodată pe Farinata.
Antoniu și Cleopatra William Shakespeare
Aş fi putut alege Hamlet sau Regele Lear. Prefer totuşi această „drama romană”, care ilustrează perfect mitul iubirii-pasiune inaugurat în culturile vest-europene de legendele despre Tristan şi Isolda. „Săracă e iubirea măsurată” – spune Antoniu. Iar ceea ce refuză dreapta măsură este hybris. Adică păcat. O iubire care îşi propune să depăşească toate limitele omenescului nu poate fi decât (sin)ucigaşă. Şi în spatele ei se ascunde o dorinţă secretă de moarte, drapată în luxurianţă cu aura melancolică a barocului.
Don Quijote de La Mancha Miguel de Cervantes
Un roman din care aflăm lucruri tulburătoare despre raporturile dintre realitate şi ficţiune. În prima lui parte, eroul cervatin nutreşte iluzia că ficţiunea este lumea unei libertăţi nelimitate. În partea a doua se vindecă definitiv de această iluzie. Ajuns la curtea ducelui care îi cunoştea aventurile, manipulat de acesta, el descoperă treptat că necesităţile ficţiunii sunt încă şi mai severe decât cele ale realului. Acum se va repezi cu lancea asupra teatrului de păpuşi al meşterului Pedro, încercând să anihileze ficţiunea.
Dar aceasta nu poate fi anihilată decât prin ea însăşi. Pentru a-l convinge pe Don Quijote să renunţe la viaţa de cavaler rătăcitor, bacalaureatul Samson Carrasco trebuie să devină El Caballero de la Blanca Luna. Apoi, pe patul de moarte, eroul rosteşte cea mai enigmatică dintre replicile romanului: „Eu nu sunt Don Quijote, eu sunt Alonso Quijana cel Bun”. De ce oare „cel Bun”? Probabil pentru că a renunţat definitiv la iluzia libertăţii. Cu alte cuvinte, s-a „cuminţit”.
Jonathan Swift - Călătoriile lui Gulliver
Unii au naivitatea să creadă că e vorba despre o carte pentru copii. Eu nu le-aş recomanda-o acestora. Căci ea reprezintă profesiunea de credinţă a unui mizantrop dezabuzat, dezgustat peste măsură de malformaţiile firii umane. Specialitatea lui sunt caricaturile groteşti şi sanguinare care te trimit cu gândul la Goya. A fost cel mai mare satiric al tuturor timpurilor. Satira lui se naşte din tristeţe şi disperare, asemenea mucegaiului care se formează pe pereţii jilavi.
Stendhal - Roşu şi negru
Până spre sfârşitul romanului, Julien Sorel e un arivist oarecare. Devine interesant din momentul în care descoperă că, în lumea saloanelor aristocratice, masca este obligatorie. Nu eşti acceptat în această lume a aparenţelor decât cu condiţia să renunţi la tine însuţi. Sacrificiu care i se pare inacceptabil eroului stendhalian.
La picioarele eşafodului el înţelege că a-ţi păstra nealterată propria identitate, din clipa când ai descoperit-o, e un lucru mai important decât viaţa şi că cea mai mare trădare este trădarea de sine. De aceea, îşi sfidează judecătorii, în loc să implore clemenţă. O lecţie impecabilă de morală existențialistă.
Gustave Flaubert - Madame Bovary
Tema majoră a lui Flaubert este prostia, iar istoria Emmei Bovary rămâne exemplară în această privinţă. O colecţie de personaje unul mai stupid decât celălalt, de la soţii Bovary la spiţerul Hommais şi la odiosul Rodolphe. Provincia – ca un inepuizabil rezervor de prostie ermetic închis, care funcţionează precum o etuvă. Trebuie să mărturisesc însă că mie Charles Bovary îmi este foarte simpatic. E unul din puţinele personaje romaneşti care moare pe cale naturală din dragoste.
Charles Baudelaire – Florile răului
Florile răului sunt replica modernă a infernului dantesc. Nu întâmplător inițial ar fi trebuit să poarte titlul de Limburile. Reprezintă radiografii lucide şi necruţătoare ale păcatului, în diversele lui ipostaze, căci, în ciuda aparențelor, Baudelaire e un moralist din familia spirituală a ducelui de La Rochefoucauld.
Poemele sale sunt un cumplit exerciţiu de sinceritate, rostit cu dicţia impecabilă a maeştrilor vechi, dar şi cu teribila tensiune spre autenticitate a modernilor. De aici putem învăţa că uneori trebuie să implori ajutorul lui Dumnezeu pentru a-ţi putea privi trupul şi sufletul fără scârbă.
Arthur Rimbaud – Iluminările
Un vizionarism sans ravage. O călătorie până la capătul poeziei. Urmaşii întru vizionarism al lui Rimbaud – suprarealiştii – n-au reuşit să facă niciun pas mai departe. Nu e de mirare că după o asemenea aventură a limitelor, poetul renunţă la scris, se transformă într-un aventurier ce face negoţ cu arme şi poate cu sclavi. După poezia Iluminărilor nu putea să urmeze decât superlativul poeziei, adică tăcerea, adică pagina albă.
Lev Nikolaevici Tolstoi - Moartea lui Ivan Ilici
Mie această nuvelă de nici cincizeci de pagini îmi spune mai mult decât Război şi pace sau Anna Karenina. Nu cred să fi citit vreodată ceva mai profund şi mai adevărat despre boală, singurătate, agonie şi moarte. Tolstoi s-ar fi numărat printre marii prozatori ai secolului al XIX-lea şi dacă ar fi scris numai Moartea lui Ivan Ilici. Cu măsură, cu sobrietate, ocolind cu bună-ştiinţă detaliul truculent sau spectaculos. La el moartea te îngrozeşte prin banalitatea ei.
Feodor Mihailovici Dostoievski – Idiotul
Personajele pozitive care conving nu sunt prea numeroase. Iar, dintre toate, protagonistul din Idiotul este cel mai convingător. Romanul vorbeşte, printre altele, despre puterea malefică a banului. Într-o lume în care totul poate fi cumpărat şi vândut, celor puri, ca „idiotul” Mîşkin sau ca Nastasia Filippovna, femeia care nu acceptă să devină o marfă, nu le rămâne decât să moară sau să înnebunească.
Iar Rogojin reprezintă probabil cea mai tragică ipostază a criminalului dostoievskian. Spre deosebire de Raskolnikov, el este ucigaşul care nu vrea să ucidă şi totuşi ucide, fiindcă blestemul crimei îl urmăreşte ca o fatalitate.
Lewis Carrol – Alice în ţara minunilor
O carte pe care am detestat-o în copilărie. Bănuiesc că nici nu e tocmai o carte pentru copii. Carroll se dovedeşte aici părintele literaturii absurdului. Lumea lui e una a carnavalescului, a metamorfozelor năstruşnice, în care este posibil orice.
În aparenţă, o feerie graţioasă şi ludică, din spatele căreia rânjeşte însă câteodată terificul. Căci absurdul nu poate fi vesel niciodată în totalitate, ceea ce nu înţelegem are totdeauna şi ceva înspăimântător. Şi, de aceea, sub masca inocentă a lui Alice se configurează deja facies-ul grav al personajelor kafkiene.
Henrik Ibsen – Hedda Gabler
Hedda este cea mai tulburătoare dintre eroinele dramaturgului. La Ibsen (şi cel mai bun exemplu în această privinţă este Constructorul Solness) actul creaţiei implică întotdeauna prezenţa unei femei, care declanşează şi motivează energiile creative ale bărbatului. Hedda nu poate să inspire, poate numai distruge.
Fiindcă este femeia lipsită de feminitate, femeia prin excelenţă sterilă, femeia care poate dărui numai moarte. Pune pe foc manuscrisul lui Lovborg, „copil” al unei alte femei, şi îi dăruieşte unul din pistoalele generalului Gabler. Dar e de o perfectă onestitate. Celălalt pistol va fi pentru ea.
Anton Pavlovici Cehov – Livada de vişini
O piesă în care ai impresia că toate personajele monologhează. Replicile lor par nişte crâmpeie dintr-o vorbire incoerentă şi monotonă, de unică folosinţă. Ca în teatrul de mai târziu al absurdului, ele vorbesc fără să spună aproape nimic, vorbirea reprezentând poate aici singura probă a existenţei.
Toţi sunt singuri, la fel ca bătrânul Firs, îngropat parcă de viu în conacul părăsit pentru totdeauna de Liubov Raneţkaia, iar ceea ce ar trebui să-i apropie, adică limbajul, nu face decât să-i însingureze şi mai mult.
Franz Kafka – Metamorfoza
Kafka e unul dintre descoperitorii tragicului modern. În tragedia antică eroii greşeau, erau pedepsiţi şi se purificau pe urmă prin suferinţă. În scrierile lui Kafka, pedeapsa se abate din senin, este lipsită cel puţin aparent de orice motivaţie şi nu are virtuţi purificatoare.
Te trezești într-o zi transformat (ca în Metamorfoza) într-un gândac uriaş şi hidos, eşti apoi ucis de ai tăi şi aruncat la gunoi. Singura vină posibilă a personajelor kafkiene nu poate fi decât existenţa.
Marcel Proust - În cautarea timpului pierdut
Un mare novator, care vine şi răstoarnă toată estetica romanului tradițional. Dar dincolo de aceasta, În căutarea timpului pierdut este una dintre cele mai triste cărţi care s-au scris vreodată. Despre ceea ce poate face timpul din oameni.
Despre tentativa disperată a transformării, prin magia actului narativ, ce declanșează mecanismele secrete ale memoriei involuntare, a unui timp pierdut în timp regăsit. O carte a cărei scriere a însemnat o luptă înverșunată cu boala şi moartea. Atunci când scria ultimele pagini, Marcel Proust era aproape în agonie.
James Joyce - Ulysse
Mulţi consideră că Ulise (eventual la concurenţă cu Don Quiote) e cel mai mare roman al tuturor timpurilor. Sunt însă şi dintre aceia care mărturisesc că n-au putut să treacă niciodată de pagina 10. O Odisee modernă, care se desfășoară, timp de douăzeci şi patru de ore, într-un un Dublin pe jumătate real, pe jumătate fantastic, şi are ca protagonist un anti-erou.
De fapt însă, prin povestea atât de banală în aparenţă a lui Leopold Bloom, romanul, după ce a trecut prin vârsta prozaică a realismului, se reîntoarce la mit. Iar capacitatea lui Joyce de a stăpâni perfect registrele stilistice cele mai diverse este uluitoare.
Virginia Woolf – Orlando
Povestea unui ciudat longeviv, care e adolescent în epoca primei Elisabete, apoi călătorește la Constantinopol, trăiește o vreme în mijlocul unor nomazi şi devine femeie în virtuoasa perioadă victoriană. Strania bisexualitate a personajului mărturisește enorm despre blestemul unei identități sexuale incerte, care o va împinge pe scriitoare către dezastru. Căci Orlando e Virginia Woolf. Iar în spatele acestei măști truculente de androgin se ascunde frica ei de Virginia Woolf.
Mihail Bulgakov - Maestrul şi Margareta
Am citit această carte de treisprezece ori, e un Faust a rebours, în care femeia face pactul cu diavolul pentru a-şi regăsi iubitul, internat de autoritățile staliniste într-un ospiciu, pentru că scrisese un roman despre Pilat din Pont. Dar puterile diavolului sunt limitate, el nu-i poate oferi Margaretei decât aparența Maestrului.
Este nevoie de intervenția celorlalte puteri pentru ca cei doi să se regăsească în moarte. Unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste din literatura universală. Şi o extraordinară satiră a comunismului sovietic din epoca NEP-ului, realizată cu mijloacele comicului fantast al lui Gogol. Romanul a fost publicat în URSS târziu după moartea autorului, abia la sfârșitul anilor 60.
Samuel Beckett – Aşteptându-l pe Godot
Capodopera indiscutabilă a aşa-zisului teatru al absurdului. Aici personajele nu mai sunt decât nişte marionete umanoide, a căror existenţă se reduce la o serie de automatisme. Ele sunt condamnate să vorbească şi să aştepte la nesfârşit, în mijlocul unei pustietăţi dominate de silueta unui copac desfrunzit, de care nici măcar nu poţi să te spânzuri.
Şi de altfel n-ar avea niciun rost să o faci, fiindcă moartea şi-a pierdut orice prestanţă şi nu mai poate fi decât pretextul unei bufonade absurde. Cloşarzii din piesa lui Beckett ating gradul zero al existenţei. Cel de unde nu se poate cădea mai jos.
George Orwell – 1984
M-am oprit la distopia lui Orwell fiindcă surprinde unul din aspectele cele mai stranii ale puterii totalitare. În absenţa unor opozanţi, aceasta funcţionează cumva în gol, ca o acuplare fără orgasm. Nu-i mai rămâne decât ca – prin subtile şi ingenioase manipulări – să creeze nişte „revoltaţi” pe care îi controlează mereu şi îi anihilează în cele din urmă, tocmai pentru a se ostenta ca putere. Cartea lui Orwell este romanul puterii care se masturbează.
