Matematica nu a fost niciodată prietena mea.
Când am citit „Profesorul şi menajera”, mi-a părut rău că nu am avut niciodată un profesor ca personajul lui Yōko Ogawa.
Nu cred că m-aş fi împrietenit cu matematica, sunt umanistă prin formaţie şi structură intelectuală, dar aş fi înţeles mai devreme că, atât Universul exterior, cât şi cel interior, au ca limbaj comun matematica. Şi o magie pe care numai ea le-o poate conferi.
Romanul lui Yōko Ogawa te face să te îndrăgosteşti de matematică. A fost ecranizat în anul 2006 de regizorul Takashi Koizumi.
Perspectiva narativă este subiectivă, naratorul-personaj fiind direct implicat în succesiunea evenimentelor, pe care le surprinde cu un farmec ce sugerează ideea că matematica are o simplitate care derivă tocmai din complexitatea ei. Paradoxal.
Mi-a plăcut în mod deosebit faptul că personajele nu sunt individualizate prin nume, ci prin profesie sau prin trăsătura fizică/morală definitorie. Profesorul este personaj central. În Japonia, singurii cetăţeni care nu se înclină în faţa Împăratului sunt dascălii, fiindcă se consideră că, fără dascăli, nu ar exista Împăraţi. Personajul-narator, Menajera, este „cea mai tânără angajată” din agenţia de menajere Akebono, dar are deja „peste 10 ani experienţă în domeniu”. Îşi creşte singură băieţelul de 10 ani, căruia Profesorul îi spune Radical, „pentru că forma plată a creştetului său aducea cu simbolul matematic pentru rădăcina pătrată.” Dar „folosind acest semn conferim în egală măsură un statut clar tuturor numerelor, celor infinite şi celor imaginare.” Explicaţia aparţine profesorului şi are menirea de a sugera semnul de egalitate între statutul lui social şi cel al Menajerei, pe care nu o consideră inferioară. Un alt personaj este Văduva, cumnata Profesorului, „o doamnă în vârstă, subţire şi foarte distinsă”, a cărei relaţie cu profesorul este sugerată în finalul cărţii.
În urma unui accident, Profesorul, un reputat matematician de 64 de ani, devine amnezic. Memoria lui „s-a oprit în anul accidentului”, când avea 47 de ani. „Tot ce s-a întâmplat de atunci, chiar dacă încearcă să reţină, se şterge din memoria lui. E în stare să-şi amintească teoreme pe care le-a descoperit acum 30 de ani, dar nu-şi poate aminti ce-a mâncat la cină cu o zi în urmă. Mai exact spus, este ca şi cum în capul lui există o singură casetă video care durează 80 de minute. Când se înregistrează o informaţie nouă peste cele 80 de minute, cele vechi se şterg, rând pe rând. Ţinerea lui de minte durează doar 80 de minute.” De aceea, are hainele pline de bileţele cu informaţii pe care le consideră esenţiale. În ciuda acestei amnezii, rezolvă probleme complicate de matematică, pe care le trimite unor reviste, la concursuri.
Văduva îi angajează menajere care să aibă grijă de el şi de gospodărie, dar le concediază repede, din cauza unor greşeli uneori minore, care derivau din lipsa lor de răbdare şi profesionalism. În ceea ce priveşte concedierile, „La vremea respectivă deţinea recordul absolut.”
Tânăra menajeră nu îşi permite să facă greşeli. La 18 ani a rămas însărcinată cu un student la electronică, „o fire liniştită şi un băiat foarte educat”, căruia, însă, „i-a lipsit simţul responsabilităţii”, şi repetă astfel destinul mamei ei. Când aceasta moare, Menajera este nevoită să îşi crească singură băieţelul şi, de aceea, lucrează fără să se lamenteze, chiar şi „la clienţi foarte dificili, pe care alte colege îi refuzau.”
Aflând că Menajera sa a lăsat copilul singur acasă, Profesorul o obligă să îi promită că, după orele de la şcoală, băiatul va veni la el. Întâlnirea Profesorului cu băieţelul de 10 ani este emoţionantă.
Şi astfel încep lecţiile de matematică. Îşi descoperă pasiunea comună pentru baseball şi Profesorul foloseşte acest fapt pentru a-l iniţia pe Radical în tainele matematicii.
Menajera, Radical şi Profesorul sunt implicaţi într-o relaţie extraordinară de prietenie. Profesorul ştie să descifreze nu numai magia matematicii, ci şi pe cea a sufletului unui copil puţin rebel, puţin trist, privat de afecţiunea unui tată. El „prefera răspunsurile fanteziste [...] iar când acel răspuns greşit conducea la o nouă problemă care o lămurea pe cea iniţială, bucuria lui era fără margini. Avea un talent deosebit de a identifica greşelile constructive.”
Fiecare aspect al realităţii se subordonează unui număr. Şi „unul din multele lucruri care făceau din Profesor un pedagog desăvârşit era şi faptul că nu se temea să spună nu ştiu.”
Concedierea Menajerei îi tulbură Profesorului echilibrul şi aşa destul de fragil. Dar vizita lui Radical, care a împrumutat o carte de la Bibliotecă şi a venit să o citească Profesorului, deşi iniţial este interpretată greşit de Văduva fratelui său, mai apoi este motivul pentru care Menajera este reangajată. Formula misterioasă pe care Profesorul o scrie pe un petic de hârtie, atunci când ia apărarea băiatului, formula lui Euler, care furnizează o legătură puternică între analiza matematică și trigonometrie, devine un simbol al relaţiei aproape imposibile a unui Profesor amnezic cu lumea din jurul său.
Treptat, „memoria lui de 80 de minute, ca o casetă, s-a stricat de tot. Nu mai poate reţine nimic nou. Nici măcar un minut.”
Ultima întrebare pe care le-o pune prietenilor săi: „Ştiaţi că numerele prime pot fi împărţite în două grupe?”, îi provoacă aceeaşi bucurie de a explica, răbdător, şi de a-i ajuta să descopere singuri, pas cu pas, răspunsul.
Şi se bucură când află că Radical şi-a luat examenele şi va deveni profesor de matematică.
Cea mai misterioasă Artă. Cea care stă la baza Universului (ne)cunoscut.
Recomand (de acelaşi autor): „Hotel Iris”.
Mihaela Arhip, pe Provocar(t)e