”Ultimii copii din Tokyo” este una dintre cele mai bizare scrieri, dar o bizarerie construită pe calapodul unui prezent care face fantasticul previzibil.
Descriind un viitor catastrofal al omenirii, derulată aproape cadru cu cadru, într-o dinamică cinematografică spectaculoasă, cartea japonezei Yoko Tawada sfârșește prin a deveni un tablou al lumii actuale, un prezent care, dacă nu își devorează cititorul, măcar îl închide într-un prezent claustrofob.
Scriitura lui Yoko Tawada, ”Ultimii copii din Tokyo” (cu titlul în japoneză ”Kentoshi”, în engleză ”The Emissary” - Emisarul, în germană ”Sendbo-o-te” - Mesagerul), citită în urmă cu cinci ani, de pildă, s-ar fi așezat cuminte într-un soi de fantastic menit să ne sucească mintea și să ne vulnerabilizeze, într-o mică măsură poate, (ne)încrederea într-un viitor deteriorat, deci oarecum așteptat. Însă, după 2020, te trezești citind cartea lui Yoko Tawada cu viitorul pe urmele tale. Și simți cum începi să îți suspicionezi propria dimensiune, cum te retragi în varianta ta intimă, ascunsă, nepregătită pentru ce urmează să se petreacă.
Cartea spune povestea lui Yoshiro și a strănepotului său, Mumei. Acțiunea se petrece în Japonia, după un dezastru pe care nu îl identificăm decât prin consecințe, dar bănuim un cutremur mare combinat cu o catastrofă ecologică produsă de om.
Asta pentru că doar înțelegem din scriitura japonezei că lumea s-a schimbat după un dezastru. Nu știm cu adevărat ce s-a întâmplat. Dar devine tot mai evident că nici măcar cuvintele nu mai pot descrie noua lume, că limba e depășită, că nu mai existau modalități de a exprima realitatea de zi cu zi. Este o altă realitate, în fapt, care a reprogramat codurile genetice și lingvistice.
Omenirea însăși intră într-un proces de degradare ireversibilă, dar odată cu ea se naște o altă perspectivă nu doar asupra viului, ci și a tot ce susține și hrănește acest viu firav.
Mutațiile apar nu doar în câmpul genetic, ci și în cel relațional, familial, chiar lingvistic. Așa aflăm, de pildă, că există cuvinte care își modifică înțelesul, altele care se dezintegrează. Sau că „termenul de valabilitate al cuvintelor” este ”tot mai scurt”. Cuvinte precum ”plimbare” sunt atât de învechite încât oamenii se gândesc mult până să îi prindă sensul.
Cuvintele cu influențe străine declanșează adevărate isterii publice. Trebuie eliminate cu orice preț, de aceea sunt înlocuite rapid cu variante cât mai aproape de limba japoneză.
Consecința cea mai spectaculoasă a acestor dezastre este aceea că bătrânii devin nemuritori, în timp ce copiii și tinerii tot mai fragili, se deformează și depind de scaune cu rotile, iar durata de viață scade tot mai mult. Însă, foarte important, dacă bătrânii primesc suplimentar forță și tărie trupească, cei mici devin din ce în ce mai empatici, mai sensibili.
Mumei înseamnă ”fără nume”. Ar putea însemna deopotrivă și ”inocență”, ”puritate”, dar și ”forță”.
”Mumei părea înzestrat din naștere cu o înțelepciune aparte. Un tip nou de inteligență, ce le lipsea cu desăvârșire copiilor pe care Yoshiro îi văzuse până atunci”.
În noua realitate, așadar, bătrânii nu puteau muri. Darul vieții veșnice îi împovăra însă cu o durere teribilă, aceea de a-și vedea copiii, nepoții și chiar strănepoții murind.
Și asta pentru că, ”dacă ar muri copiii, adulții ar trăi mai departe, dar dacă ar muri oamenii mari, copiii nu ar supraviețui. (…) Ei, bătrânii binecuvântați cu un corp ce nu putea să moară, erau nevoiți să accepte sarcina teribilă de a veghea moartea propriilor strănepoți”.
Astfel apar expresii precum ”tânăr în vârstă” și ”bătrân tânăr”.
Nu ni se oferă explicații, argumente sau un șir logic a ceea ce se petrece. La fel cum viziunea asupra problemelor din societate este una restrânsă, mai degrabă simbolică. Simboluri care, surprinzător sau nu, par să fie singurele legături certe cu lumea de azi.
”Fiecare țară are probleme serioase, așa că pentru a împiedica răspândirea acestor probleme în întreaga lume, au decis că fiecare țară ar trebui să își rezolve singure problemele”.
Argumentul este unul rezonabil: ”Îți amintești când te-am dus la Muzeul Showa-Heisei? Toate camerele erau separate de uși de oțel, așa că, dacă un foc începe într-o cameră, nu se poate răspândi în următoarea”.
Nu putem crede că autoarea ar fi anticipat în vreun fel criza pe care astăzi o înfruntăm, însă cuvintele par din nou premonitorii.
„Nu știu dacă este mai bine sau nu. Dar cel puțin astfel există un pericol mai mic ca companiile japoneze să câștige bani de la oamenii săraci care trăiesc în alte țări. Și sunt probabil mai puține șanse ca companiile străine să câștige bani din criza pe care o avem și aici în Japonia”.
În lumea lui Mumei nu mai există mașini, băncile dau faliment, casele și terenurile din zonele centrale sunt abandonate, oamenii se retrag în singurătăți autoimpuse, încercând să se adapteze unei eternități care avea alte reguli decât tot ce trăiseră până atunci.
Yoshiro își imagina că, ”de fapt, nu era ”bătrân”, ci aparținea unei noi specii de om care făcea primii pași de la granița ce marca depășirea a 100 de ani de viață”.
Țările se închid. Oamenii viețuiesc într-un carusel al timpului, dar timpul se dimensionează în funcție de nevoile lor.
”S-a decis ca fiecare țară să-și rezolve problemele între propriile granițe, pentru a evita răspândirea unei situații de criză în întreaga lume”.
Erau atât de multe zile libere acum, încât nimeni ”nu reușea să le mai țină socoteala”. În schimb denumirile se schimbă continuu, pentru a nu răni pe nimeni.
Ziua Bătrânilor și Ziua Copiilor își schimbă numele în Ziua Tot Înainte, Bătrâni și Ziua În Care Le Cerem Iertare Copiilor. Ziua Mulțumirii Pentru Munca Prestată devine Ziua Este Suficient Doar Să Trăim, pentru a nu-i răni pe tinerii care nu puteau munci, deși doreau s-o facă. Apare Ziua Pernelor, pentru a încuraja relațiile sexuale, ieșite complet din uz. Ziua Offline comemorează dispariția internetului.
Dispar mașinile de spălat, aspiratorul, televizoarele, aparatele de aer condiționat
”În copilărie fusese convins să ultimul scop al medicinei era crearea unui corp nemuritor, dar nu se gândise niciodată la agonia de a nu putea muri”.
”Ultimii copii din Tokyo” atinge câteva probleme-cheie, de la îmbătrânirea populației și naționalismul care izolează până la problemele mediului.
Însă anul 2020, cu atât de amintita pandemie, așază romanul japonezei Yoko Tawada într-o paradigmă nouă. Dacă nu ar fi forțat, am spune că romanul se rescrie cu fiecare citire, cu fiecare perspectivă asupra lumii pe care o aduce astăzi fiecare om al planetei. O planetă la un pas de implozie, pentru că pericolul nu mai stă închis într-un viitor, ci se desfășoară în prezent.
”Nu puteau întoarce timpul înapoi, așa că s-au lăsat întorși de timp în direcții diferite”.
”Ultimii copii din Tokio„ (Editura Polirom, 2020)
Traducere din limba japoneză de Monica Tamaş