Într-o lume în care frumosul natural şi cel creat de sensibilitatea omului este treptat înlocuit de cel creat de Inteligenţa Artificială şi generaţiile sunt (re)educate într-o manieră care nu permite omului să identifice diferenţe între cele două tipuri de frumos şi tinde să-l accepte pe cel artificial, care îi creează falsa idee de perfecţiune, Poezia rămâne apanajul omului educat şi vertical.
Răzvan Voncu, în articolul „Poezia, regina şi Cenuşăreasa...”, din „România literară”, afirma că „Genul cel mai afectat de transformările de după 1989 ale societății românești a fost, evident, poezia. Nu atât la nivelul discursului (deși și aici sunt de notat unele efecte), cât la cel al poziției și receptării poeziei. Care și-a pierdut poziția de „regină” a literaturii, devenind, astăzi, o cenușăreasă a tirajelor și a difuzării.”
Lectura poeziei presupune sensibilitate, perceperea conştientă a sinelui, ceea ce sperie novicele, presupune creativitate, libertate în gândire şi acceptarea numărului infinit de chipuri ale lumii, aşa cum se dezvăluie fiecăruia, realitatea fiind filtrată prin prisma capacităţii de a conştientiza particularităţile pe care scriitorul şi cititorul de poezie le deţin.
Cartea „Viaţa cu colaci în coadă”, scrisă de Maria Baciu, este un volum de versuri în care dulcele stil clasic are intarsii de modernism şi postmodernism, volum în centrul căruia se află Omul, cel supus greşelii, cel capabil să îngenuncheze cu demnitate şi să se ridice pentru a merge mai departe, cel rătăcit şi cel care îşi regăseşte drumul urmărind farul călăuzitor al creativităţii - „M-am rătăcit printre lumini / Printre coroane mari de spini, / Dar lupta m-a ţinut în zbor...” - (Mărturisire). Şi pe cel al credinţei - „Să-l întâlnesc pe Dumnezeu / Pe-un drum anevoios şi greu, / De unde numai El putea / Lumină în Cuvânt să-mi dea...” (Mărturisire) - şi al iubirii, care sunt forme de cunoaştere, de regăsire a sinelui şi de (re)cunoaştere a aproapelui - „Să mă-nalţ, să mă cobor, / Să fiu pasăre şi zbor, / Şi lumină, şi rostire, / Dar, întâi, să fiu iubire.”
Interesul nedisimulat pentru prezent, citadin, actualitate, autenticitate, concreteţea existenţei se conjugă cu situarea programatică a eului în universul textului, care reflectă şi se autoreflectă - „Atât sunt eu: cât pot cuprinde / În trupul ăsta limitat, / În mintea care mă tot vinde / Sau mă-ntronează împărat.” (Eu, omul) - şi se scrie şi se rescrie, polemizează, parodiază şi pendulează între credinţă şi tăgadă, între supunere şi revoltă – „Puţin îmi pasă, timpule, că pleci... / Nu mă întrebi, nu te întreb nimica. / Şi, totuşi, de ce-ţi plac zilele reci / Şi ne-nfrăţeşti cu paguba şi frica?” (Timpul).
Între Om şi Destin se pun chezăşie anotimpurile, care-i întind o mână atunci când are nevoie să se ridice din nepăsare, din uitare sau din derizoriu şi să se (re)întoarcă în lumină.
Şi Omul renaşte odată cu natura - „Înfloresc copacii ca nebunii! / Bâzâie albinele în zbor; / Sărutând staminele-ncărcate, / Sorb, din plin, din frăgezimea lor...” (Ce primăvară!) – şi se coace la focul soarelui verii, al iubirii şi al credinţei - „Soare, cât să umple lumea / Şi să ardă în fereşti! / Soare, care-a râs, în treacăt, / Feţelor împărăteşti. // Pe pământ e-atâta soare, / Că te poţi scălda în el...” (Beţia soarelui) – şi plânge odată cu toamna – „Încep să strănute copacii / Şi frunzele umblă hai-hui [...] // Doar asta-ţi rămâne: să fluieri / A dor, a pustiu, a târziu, / Să legi amintirile Verii / De ceea ce încă e viu...” şi îngenunchează umil în faţa iernii, o iarnă a naturii şi o iarnă a vieţii, o iarnă a indiferenţei omului faţă de Om – „Aproape, zăpezile mor... / Mai vin călători să le vadă. [...] // Acum se ucid întrebări... / Zăpezile mor fără acte./ Degeaba se-aprind lumânări...”
Anotimpurile naturii sunt repetabile, anotimpurile omului sunt unice. Urmărindu-le conştient pe cele ale naturii, omul, înstrăinat de ai lui şi, de multe ori, înstrăinat de sine, poate doar să spere că şi ale sale sunt repetabile, sub alte forme.
E conştient, însă, că la vremea plecării va fi singur – „Eşti atât de singur, Doamne! / Tare singură-s şi eu! / Dar, pe drumul către Tine, / Unul singur e mereu. [...] // Poate te-ai căznit degeaba / Să lucrezi fiinţa mea... / Eu nu ţi-am adus nimica... / Am avut doar ce lăsa...” (O zi ca asta).
Din volum nu puteau lipsi textele în care ataşamentul profund faţă de locul care îi este patrie e înecat de volbura pierderii identităţii naţionale, ameninţat de lipsa de luciditate, de verticalitate şi de educaţie a celor care schimbă din temelii ideea de apartenenţă la o naţiune, la un spaţiu sacru, la o credinţă - „Într-o ţară, ruptă-n fund, / Unde să mă mai ascund?! / Căci în lumea de români, / Latră câini şi urlă câini. // Vântul de înstrăinare / Bântuie pe fiecare [...] // Se trăieşte-n dezbinare / Şi în jaf, şi în hoţii, / Ţara moare în cei vii...” (România, 2023).
Când în jur cad şi se destramă şi se sparg toate, Maria Baciu strânge cioburile şi face din ele vitraliu pentru catedrala cuvântului. Cu siguranţă, „Viaţa cu colaci în coadă” îşi va ridica, pentru cititorul ei, „Adăpost în suflet şi-n simţire / În cuvinte care dau fiori...” (Copilărie pierdută).
Textul meu preferat? „Copilăria”. Poate pentru că mi-a părut de la prima lectură că este textul-cheie al întregului volum, dar şi un text emblematic pentru întreaga lirică a Mariei Baciu. Dacă omul îşi pierde copilăria, în drumul către depărtările încă necunoscute lui, e în primejdie să-şi piardă esenţa, identitatea. Să se piardă pe sine.
„Am luat copilăria / Şi-am plecat. // Drumuri lungi, încrucişate, / Şi cărări întretăiate, / Iar eu nu ştiam spre care / Să m-abat, / Ca să-mi fie / Iarăşi bine / Făr-ai mei, numai cu mine... // Dar, cu mine, / M-am luptat... // Am păstrat copilăria: / Singura ce mi-a rămas / Neatinsă, / Nelovită, / Însoţind-o pas cu pas. // Au plecat ai mei din lume, / Şi-acum duc, / Singură, copilăria, de mânuţă... // Drumuri, căi... // Am plecat şi m-aş întoarce, / Dar acolo suflă vântul / Şi-s pustii dealuri / Şi văi... // Mi-a rămas copilăria / Şi eu, ei... // Anii mei păşesc prin vreme... // Sunt, copilărie dragă, / Mereu / Lângă anii tăi...”.
(O cronică de Mihaela Arhip)