M-au fascinat întotdeauna cărțile care îmi fac și mie, cititorul, loc printre rânduri. Cărțile în care protagoniștii îți îngăduie să le stai alături de la început până la final, să te identifici cu trăirile, cu experiențele, cu situațiile din jurul lor.
Cel mai puternic am simțit astă binefacere la Irvin Yalom, unul dintre cei mai mari psihiatri ai lumii contemporane, când am citit "Soluția Schopenhauer" (Editura Vellant, traducere Ciprian Șiulea), cu titlul original "The Schopenhauer Cure". Autor-terapeut, profesor emerit de psihiatrie și somitate internațională, Irvin Yalom se așază – chiar în propria carte – în postura de observator, dar conducând cu finețe tăvălugul care altfel ar fi strivit cu nemilă totul în jur.
Nu întâmplător aduc aici în discuție cartea lui Yalom, care este de la un capăt la altul un spectacol al Vieții care înfruntă Moartea. Și la Yalom, prin suferință și asumare, prin cunoaștere/descoperire de sine, personajele învață lecție după lecție, dezvelesc straturi și substraturi sub care stau pitite vinovății, spaime, furii, angoase, iubiri sau trădări. Iar dacă veți citi cartea, veți află că secretul terapiei lui Yalom este ascuns în fiecare dintre noi, dar noi în raport cu ceilalți. Singurătatea creează genii, e adevărat, dar spulberă emoția și empatia. Or asta ne definește, asta ne împlinește ca oameni.
Vasilis G. Frangopulos m-a surprins. ”O muscă la Sfântul Munte” (traducere Constantin-Emanuel Dumitru) este, așa cum citim chiar pe coperta întâi, ”o poveste tulburătoare despre descoperirea credinței”.
Autorul, născut în orașul Nikea, în anul 1969, a studiat iconografie (alipirea de creștinism), dar și asistență medicală de urgență prespitalicească (fără îndoială că a experimentat iubirea de semeni în toate formele ei). Astăzi este paramedic în cadrul serviciului de ambulanță.
”O muscă la Sfântul Munte” ar putea sta, în fișierul unei biblioteci, la categoria carte religioasă. Deși conținutul pare să se afle mai degrabă în ograda beletristicii. Dacă ar fi să îi aplic o etichetă în colecția personală de carte, aș scrie ”psihologie creștină”.
Pentru că povestea este, înainte de toate, una de căutare personală, tratând credința (în speță și ateismul) prin prisma in/certitudinilor umane.
Iorgos suntem fiecare dintre noi. Și cum, vorba poetului, „în orice om o lume îşi face încercarea”, suntem și noi propriii judecători, suntem puși la încercare și, recunoaștem, cerem cu mefiență minunile care să ne ofere pe tavă credința.
”Cu Crucea în mână nu poți să mergi înainte!”, spune Iorgos, ca și cum blocajul ar fi mereu în afara noastră, nu înăuntru. ”Înainte nu mergi, asta în parte e adevărat, dar mergi în sus, și asta contează mai mult!”, este răspunsul care schimbă întreaga paradigmă a cărții.
Adevărat, cartea nu oferă întotdeauna răspunsuri, dar întrebările clasice sunt provocatoare tocmai prin lumile care se deschid înainte.
”Toți stâlpii societății sunt putrezi! Adevărul este amestecat cu minciuna! Toate modelele, niște marionete! (...) Singurul adevăr este cel pe care îl caută fiecare, de unul singur. Într-o lume care se scufundă mi-am făcut propria bărcuță și am urcat în ea”, explică Iorgos, oferind astfel un tablou al cotidianului din care se retrage – fără voie la început – și căruia reușește, la final, să îi găsească imperfecţiunile.
Iorgos trece de la aprigul contestatar al pustniciei la pacea lăuntrică. Însă nu reuşeşte fără ajutor, iar aici este şi punctul culminant al cărţii. Cere o minune, un ajutor, deși nu recunoaşte miracolul decât atunci când i se descifrează în fața ochilor.
”Viața mai întâi o trăiești și apoi citești despre ea”. La fel și pe Dumnezeu. Iar calea nu este deloc simplă. Cel puțin nu de la început.
”Primele trei trepte sunt mai dificile. Prima treaptă este cunoașterea de sine. Să-ți simți starea de păcătoșenie. Aceasta presupune să te cerți și să judeci fără cruțare persoana care-ți este cea mai dragă, cea pe care ai așezat-o pe cel mai înalt soclu. Pe tine însuți! (...)
A doua treaptă este pocăința. Să te pocăiești pentru murdăria ta, să ți se facă silă de ea și, mai ales, să ți se facă silă de sinele tău vechi. Să nu vrei să mai fii vreodată murdar. (...)
A treia treaptă este Spovedania. (...)
Ți-am spus că primele trei sunt cele mai grele. Știi de ce? Fiindcă apoi te poartă Hristos în spate!”
Cartea lui Vasilis G. Frangopulos nu este un tratat despre creștinism, deși ar putea fi. ”O muscă la Sfântul Munte” este toiagul ce te însoțește de-a lungul călătoriei către miracolul personal. Este preschimbarea sinelui din muscă în albină.
”Un sfânt sârb a spus că cineva ne pare bun fiindcă trecem cu vederea părțile sale rele și, de asemenea, cineva ne pare a fi rău fiindcă ignorăm părțile sale bune. Așadar, ceea ce ne întunecă discernământul este prejudecata sau necunoașterea noastră”.
Nu vă speriați, nu veți traversa un râu plasat doar în geografia biblică. Dimpotrivă. Povestea decurge fascinant, este istorisită cu un talent scriitoricesc aparte, cu umor și sensibilitate, în registrul căutărilor lăuntricului lumesc, pentru ca apoi să cotească spre duhovnicia sufletului.
Ultima pagină a cărții te descătușează lăuntric. O terapie a inimii al cărei efect îl simți abia acolo, în final. Este miracolul care se întâmplă în fața ochilor tăi. Trebuie să citești ca să îl simți. Și îl simți!
”– Ascultă, deci, un cuvânt care nu e rod al înțelepciunii mele, ci al unui bătrân foarte luminat: „Dacă vezi lucrurile cu ochii unei albine, pe toate le vei vedea ca mierea. Dacă însă le vezi cu ochi de muscă, pe toate le vei vedea murdare.”
Zicând aceste cuvinte, starețul se ridică, socotind discuția încheiată. Iorgos s‑a ridicat și el și s‑a îndreptat spre ușă. Înainte să iasă, s‑a oprit și, întorcându‑se, a zis:
– Dacă pui o albină într‑un grajd, o să plece, fiindcă nu va găsi nimic de folos. Dacă pui o muscă în stup, albinele or s‑o omoare. Se va vedea ce sunt după felul în care voi pleca de aici și când voi pleca.
Când a rămas singur, bătrânul cu părul alb s‑a așezat înaintea icoanei Maicii Domnului și cu voce frântă șopti: „Împărăteasa tuturor, o muscă a intrat în Grădina ta. Tu, care alergi grabnic înaintea oricui te cheamă și împărtășești durerea noastră, a tuturor, mijlocește la Fiul tău să îl miluiască! A pierdut calea, să nu‑și piardă și sufletul!”
