Părintele prof. Theodor Damian, distins preot și cărturar, viețuiește în New York, având o bogată activitate de păstrare și promovare a culturii și identității românești. Nu a uitat niciodată locurile natale, unde revine de câte ori are prilejul, fiind o prezență constantă și în paginile revistelor literare, în special cea din Botoșani – Hyperion.
Theodor Damian a avut amabilitatea de a răspunde anchetei noastre:
1.Vârstele omului. Cum v-ați/vă regăsit/regăsiți în propriile vârste? Ce aţi câştigat, ce aţi pierdut pe acest drum?
2.Vârstele iubirii. De la inocență la Taină. V-ați întoarce, pe această cale a iubirii, pentru a recupera/retrăi ceva anume? Există viață în afara Iubirii?
3.Vârstele scrisului. Din nou inocență. Maturitate. Există o vârstă a scrisului sau, să spunem, un scris al fiecărei vârste?
Theodor Damian: Despre scris şi iubire
1.Vârstele omului. Cum v-aţi regăsit /vă regăsiţi în propriile vârste? Ce aţi câștigat, ce aţi pierdut pe acest drum?
Vârstele omului, într-adevăr un drum. Sau mai degrabă un pelerinaj, căci pelerinajul implică ideea de sacru, iar sacrul pe aceea de taină. Iar noi zicem şi credem că viaţa omului este sacră. Deci omul, o taină care vine dintr-o taină şi se îndreaptă spre alta. Şi moartea este o taină. Şi Adrian Păunescu, în poemul Memento, punea această întrebare fundamentală: De ce se moare?! Dar şi dincolo de moarte, dacă vorbim de înviere, de viaţă veşnică, de Împărăţia lui Dumnezeu, tot de taină vorbim.
Pentru mine, şi probabil pentru majoritatea oamenilor, vârstele mele reprezintă un pelerinaj fascinant pentru că învăţăm viaţa din mers, niciodată epuizând-o, ne confruntăm cu realităţi externe şi interne în mod constant, suntem tot timpul actorii fără studii de specialitate, cam aşa cum frumos zice Al. Ştefănescu-Est: „Aşa e viaţa, e un teatru / Şi noi suntem actorii ei / Da, dar în celelalte teatre / Când intri-n scenă, ştii ce vrei / Pe câtă vreme teatrul vieţii / Îl joci cu rolul ne-nvăţat / Şi nu e nici măcar sufleurul / Să-ţi sufle când te-ai încurcat”.
La vârsta pe care o am acum, privind înapoi etapele vieții mele, pot spune cu certitudine că sunt ale mele. În sensul că mă recunosc în ele, că sunt pe deplin mulțumit de identitatea pe care mi-au creat-o, că atât copilăria, cât și adolescența și fazele maturității sunt vii și încă lucrătoare în mine. Că nu îmi doresc să fi fost altcineva. Și asta pentru că privind înapoi văd cu bucurie sensul pe care fiecare vârstă a pregătit-o pe următoarea, deci sensul general al întregii vieți până acum.
Trebuie să adaug că în descrierea acestei stări de spirit cu privire la viața mea, un rol capital l-a avut și îl are credința în Dumnezeu. Pe seama intervenției lui Dumnezeu pe tot parcursul vieții pun împlinirea treptată a tuturor viselor copilăriei și adolescenței în fazele devenirii mele ulterioare. Cu alte cuvinte, cred că toate împlinirile mele nu sunt bazate pe întâmplare, ci pe rânduială divină. Această credință luminează înțelegerea și sensul întregii vieți şi totodată îmi întărește convingerea că Dumnezeu va fi cu mine și dincolo de trecerea din lumea de aici. Această credință este ceea ce generează sentimentul unei vieți împlinite. Și deci bucuria de a fi.
2.Vârstele iubirii. De la inocenţă la Taină. V-aţi întoarce, pe această cale a iubirii, pentru a recupera/retrăi ceva anume? Există viaţă în afara iubirii?
„Și totuși, oamenii-aleargă cu brațele deschise spre iubire”, cânta pe vremuri Margareta Pâslaru ca răspuns la sugestia „ce bine ar fi dacă am putea trăi fără a iubi”. Deci nu se poate. Omul este chipul iubirii. Chipul lui Dumnezeu, care este iubire. Mai mult decât Descartes care identifică existența cu rațiunea (cogito ergo sum), şi chiar decât Kierkegaard, care o identifică, mai teologic, cu credința (credo ergo sum), Dostoievski o identifică sublim cu iubirea (amo ergo sum) și definește totodată iadul ca neputință de a iubi.
Iubirea este împlinirea completă a omului și umanului, ea este inocentă și acest lucru se vede și din caracteristicile şi roadele ei atât de frumos rostite de Sfântul Apostol Pavel în celebrul său imn al dragostei (I Corinteni, 13). Și este taină, așa cum se vede și din superbele metafore din Cântarea cântărilor. Dar este taină în special pentru că iubirea e divină. Și de aceea, când iubim în mod autentic simțim divinul din noi. Trăim într-o stare de copleșire. Suntem transportați dincolo de cuvânt. Cum spune frumos Ioan Alexandru: „cuvânt nu mai era – şopteau / Doar adâncimi fără de nume” (Zbor curat). Și la fel de frumos, Lucian Blaga: „Iubind ne-ncredințăm că suntem. Când iubim / oricât de-adâncă noapte-ar fi / suntem în zi / suntem în Tine, Elohim” (Psalm).
Pe calea iubirii aș merge înainte și înapoi ca într-un pelerinaj de la un loc sfânt la altul, dar nu pentru a recupera ceva, ci pentru a mă adăpa constant din bucuriile trecute, așa cum, atunci când ești departe de casă, te apucă dorul de casă și revii spre a-ți umple sufletul iară și iară. Poate și în sensul unei necesare și permanente conștientizări a frumuseții iubirii.
Nu există viață în afară iubirii, căci viața noastră este expresia iubirii divine şi rodul iubirii părintești. Dar în alt sens vorbind, o viață în afară iubirii este infern. „Și totuși, oamenii-aleargă cu brațele deschise spre iubire...”
3.Vârstele scrisului. Din nou inocenţă. Maturitate. Există o vârstă a scrisului sau, să spunem, un scris al fiecărei vârste?
Am scris toată viața. Aș putea spune că m-am scris toată viața. Am și acum unele dintre poeziile scrise în copilărie, din care se vede frumusețea naivității și a inocenței. Scrisul a fost un vis permanent visat şi, pe etape, împlinit permanent. Multă poezie, multe caiete-jurnal de-a lungul vieții. Creația literară și eseistica teologico-filosofică mi-au luminat viața și i-au dat un sens precis.
Desigur, fiecare vârstă cu scrisul ei, dar în general în cazul meu, scrisul a reprezentat și reprezintă o constantă care mă construiește în interior, un fel de dum spiro scribo. Scriu din nevoia împărtășirii. Dacă un singur cititor a intrat pe lungimea mea de undă și s-a bucurat, consider că „misiunea” și-a atins scopul. Cam așa cum spune, în alt context, Sfântul Apostol Iacov: „Cine întoarce pe un om păcătos de la rătăcirea căii lui va mântui un suflet de la moarte şi va acoperi o sumedenie de păcate.” (Iacov 5, 20). Așa și cu transmiterea bucuriei, care poate lumina o clipă viața cuiva.
Scrisul implică și un fel de exercițiu ascetic, de contemplare. Căci cobori în tine cât mai adânc, înspre lumină, pentru a scoate de acolo frumuseți vechi și noi. Iar adâncul este pustia unde Dumnezeu te scoate ca să grăiască inimii tale. Acolo, tu și El. Apoi vii în lume ca să comunici celorlalți experiența marii întâlniri. De aceea, scrisul este totodată și o mărturisire de credință şi chiar mai mult, o împărtășire de sine, căci prin cuvânt dai, nu numai din ceea ce ai, dar şi din ceea ce ești.
Cuvântul Preoției și cel al Poeziei
Născut pe 28 decembrie 1951, la Botoșani, Theodor Damian este absolvent al Seminarului Teologic din Neamț și al Facultăţii de Teologie Bucureşti (1975), deținând totodată un Master și un Doctorat în Teologie (Fordham University, New York, 1993, și Universitatea București, 1999). În anul 1988 se stabilește în Statele Unite, unde a fondat Institutul Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă, cu parohia ortodoxă română "Sf. Ap. Petru și Pavel", Astoria, New York, precum și Cenaclul literar „M. Eminescu” din New York, toate în 1993.
Este poet, teolog, profesor universitar, eseist de factură creștin-ortodoxă, important promotor cultural, editor. Membru al Uniunii Scriitorilor din România și Cetățean de Onoare al Municipiului Botoșani.
Din depărtate Americi, Theodor Damian a tânjit mereu la Botoșanii mici. Plecarea de acasă la 14 ani, când a ales să urmeze Seminarul Teologic Neamt, nu a însemnat decât o pregătire pentru viitorul exil. Pentru că apoi au urmat cărări din ce în ce mai multe, din ce în ce mai lungi. Ca un labirint, plecarile și întoarcerile lui Theodor Damian s-au dovedit a fi necesarele căi de cunoaștere și autodisciplină întru Cuvant. Cuvântul Preoției și cel al Poeziei.
CONSTANTIN ARCU: "Trăim vremuri ostile pentru intelectual!"
Șapte seri cu Mircea Oprea - "Nu-i grija artistului să placă lumii ca om!"