Cărțile botoșănenilor. Vasile Zetu, un pustnic al poeziei

​Poet care locuia într-o continuă tandrețe, într-un soi de discreție colocvială care te îmbia la bucurie, Vasile Zetu a scrijelit cu văzul, a trăit cu inima, a secat fântâni de metafore și le-a transformat în rugăciune. 

Cărțile botoșănenilor. Vasile Zetu, un pustnic al poeziei

Pentru Vasile Zetu, poezia a fost un drum cu sens unic, dar asta nu l-a îngrădit, nu l-a prăbușit în tragisme caustice cu care să-și argumenteze prezentul. A trăit și a creat într-o onestitate intelectuală fără cusur, consecință – poate – și formației sale didactice.

L-am cunoscut pe Vasile Zetu în urmă cu aproape trei decenii, când poezia se rostea și încă se rostuia în viitoare cărți. Recitam și ascultam. Vasile Zetu urca pe ”Everestul” Udeștiului, alături de doamna sa, un loc al prieteniilor arhaice. Poeziei de pe Oadeci aveam să îi datorez, apoi, privilegiul de a fi prezentă în 1998 la lansarea primului volum de poezii semnat de Vasile Zetu, ”Roua lăuntrică” (psalmi), ediție bilingvă, română și franceză, apărut la Suceava, la Editura Cuvântul nostru. O poezie elegantă, în linii simple, dar acea simplitate care transformă cuvântul în Logos.

Fără a fi neapărat un poet creștin, Vasile Zetu a devenit până la urmă un făuritor de rugăciune. Pentru că asta este cartea cu fior testamentar pe care ne-a lăsat-o grăbit, sfios și deopotrivă smerit, parcă anume să ne încerce iubirea-poeziei-fără-poet.

”Duc în spate fântâna secată” a apărut în 2021, la Editura Junimea. Primisem doar semnalul apariției, pentru că ea, cartea, avea să se ”lanseze” fără poet, plecat în veșnicie în luna iulie a aceluiași an.

O carte tulburătoare, diferită și totuși atât de asemănătoare cu însuși autorul, ca un tablou în care cauți analogii, dar găsești semne stranii, identifici nuanțe, dar ajungi să pășești năuc pe un tărâm al devastărilor interioare. Ale noastre devastări! Și peste toate, la final, se lasă liniștea pentru că ”Poetul / A trecut pe aici”.

”Sunt trist ca un clopot / care și-a înghițit limba”, spune Vasile Zetu cu imaginea unui pelerin care a învățat, după milioane de ani, să observe muntele care ”are ieșire la ceruri”. Trece prin ”pădurea de cretă” și traversează lumea pe o ”ploaie ambiguă”, poate de aceea și ”păstrăvii sunt hieroglife”.

Imagini care devin sugestie, descrieri care răstoarnă realitatea, dar numai pentru a-și face loc în prezentul amputat al lumii tot mai zgomotos-arțăgoase. Vasile Zetu găsește soluția tăcerii, dar nu o transpune în formule simandicos sau fals științifice. Dimpotrivă. Poetul învață să urce ”printre semeni / tăcut ca cruce”. Or tăcerea nu e totuna cu absența vorbirii, ci ea se traduce printr-o gramatică a suferinței interioare, a durerii fără leac. Pentru că, ne spune Vasile Zetu, ”poezia nici scrijelită pe lacrimă / nu oblojește, nu vindecă / rana muțeniei”. De aceea ”mai înțelept / e să taci”.

Câtă duioșie, cât fast în tăcerea Poetului! Și câtă asumare în ”vacarmul tăcerilor sale”, în care un cioclu ”îngroapă / herghelii de cuvinte”!

Un dicționar al vorbirii în psalmi, o catapeteasmă de cuvinte, o rugă-poezie. Asta reușește Vasile Zetu în această ultimă carte, pe care a construit-o anume ca pe ”un acatist pentru firul de iarbă” sau ca pe ”o psaltire săpată-n fântână”. Pentru că urmează imagini decupate dintr-o frescă a inimii pe care noi toți o bănuiam, dar niciodată nu a dezvălui-o cu o atât de clară convingere. Acum, parcă vrând să ne cuprindă cu totul în propriile-i îndoieli, pentru că nu mai știe ”care parte a sinelui meu / e-n genunchi”, Vasile Zetu se confesează candid: ”o rugăciune concisă / încearcă să fie / întreg trupul meu despuiat de cuvinte”.

Conștient de solemnitatea trăirii, poetul ne face părtaș la rugăciune: ”Înalță-mă, Doamne. Ajută-mi / să fiu o fărâmă mai bun”. O deznădejde care nu se mai salvează prin metaforă, o supracădere sfâșietoare își face loc, precum tâlharul pe cruce care își pierde speranța în Înviere. ”O funie fără nod / Este poemul acesta, de care atârnă / Trupul meu scorojit”. Nicio salvare de nicăieri, ”de jur împrejur / munții îmi reazemă umbra”, sufletul secătuiește-n cuvinte, ”cortegii de corbi poartă prapurii”.

Prin cuvânt renaște și se înaripează, prin poezie se mântuiește. Poartă în spate fântâna secată, dar la întoarcere capătă aura fântânarului care asurzește ”ascultând / simfonia muțeniei”. Un pustnic al poeziei, un pelerin care ”canonizează păpădii”, hirotonisește ”un mesteacăn” sau închipuiește ”o biserică”.

Poetul se desprinde de teluric, dar nu o face abandonând, ci înălțând cu sine lumea. Vasile Zetu ”a plecat de acasă, ușa pe care-a ieșit s-a luat / după dânsul”. Niciun regret, nicio durere în carnal, în trăindul fărăderost. A trăi nu înseamnă numaidecât a fi, ci a rosti. Când viața este ”triumful aripii / asupra migrării”, zborul nu mai este o componentă a înălțimii, ci una a libertății absolute.

”Cobor în fântână și scriu / pe pereții ei de argilă, poeme/ cu versul rotund”.

Ca să se știe, ca să se afle, ca să rămână: ”Poetul / a trecut pe aici”.

Cartea lui Vasile Zetu este o prelungire a vieții. A plecat, dar și-a lăsat aici trupul în copertă. Poemele urcă pe cruce, se răstignesc, sângerează. Cuvintele lui Vasile Zetu ne ostoiesc setea de viață, ne domolesc dorul de moarte, ne umezesc buzele cu oțet sau ne încearcă în credință. Sunt tandre, caustice, triste, sunt tămăduitoare și curate.

Un testament poetic la finalul căruia nu mai știi ”care parte a sinelui / e-n genunchi”. Mulțumesc, Vasile Zetu, pentru fântâna-poem pe care, prin această carte, învățăm să o purtăm fiecare în spate!

In Memoriam Vasile Zetu (17 ianuarie 1949, Dersca, jud. Botoșani – 20 iulie 2021, Crucea, jud. Suceava)

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

Bogdan Horga: ”Orașul nostru este interesant, de asta am și ales să trăiesc aici. Publicul din Botoșani este cu totul special!” (Foto, Video)

astăzi, 08:00
920

A prins drag de teatru în anii de liceu. ”Eram un elev ciudat, olimpic la istorie și corigent la geografie, bun la sport și la chimie zero”, povestește actorul Bogdan Horga. Liceu...

La mulți ani, Andrei Măjeri! Regizorul care aduce un suflu nou pe scena de la Botoșani

Marţi, 11 Iunie 2024
262

Născut pe 11 iunie 1990, Andrei Măjeri a copilărit și a crescut la Novaci, județul Gorj. Este considerat a fi unul dintre cei mai importanți regizori ai generației sale.A absolvit facultate...

S-a stins decanul de vârstă al jurnaliștilor, vocea de la Europa Liberă: ”Sunt atât de recunoscător ”școalei” din Botoșani, în care am început să învăț...!”

Sâmbătă, 8 Iunie 2024
2217

A lansat în eter celebra zicere ”Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine!”. Cuvinte care îți dau fiorul unei libertăți pe care prea deseori o uităm.”Și-a termi...