"Soarta unei cărţi cam aduce cu soarta omului. Mai întâi ea trebuie să se căznească, să treacă prin cele şapte porţi ale iadului, pentru ca, în cele din urmă, să poată răzbi la lumină", mărturiseşte în "Scurt istoric al cărţii Întoarcerea de la iarmaroc" scriitorul, dramaturgul și publicistul evreu rus de limbă idiș, Șolom Nahumovici Rabinovici, al cărui pseudonim este Şalom Alehem.

Sugestiv pseudonim. Șalom Alehem sau Șolom Aleihem, în idiș שלום־עליכם, în traducere, „pace vouă”. Cartea „Întoarcerea de la iarmaroc” este o pledoarie pentru pacea interioară care se instalează odată cu înaintarea în vârstă, dar este şi un salut pe care autorul ni-l trimite, peste abisul timpului, de pe coperta tuturor cărţilor pe care le-a scris.
 
„Șolom Aleihem (Pace vouă), cititorii mei!”
„Aleihem șalom (Și asupra ta), Șolom Nahumovici Rabinovici!”
 
Scena rurală înfăţişată de Mikola Pimonenko în tabloul „Evrei cărând lucrurile cumpărate la licitaţie”, care ilustrează coperta, m-a fermecat de la prima vedere şi m-a ispitit să cumpăr cartea, intuind aura de mister şi de poveste, doza de autoironie şi de nostalgie împrimată textului de sensibilitatea autorului considerat unul dintre părinţii literaturii idiş.
 
Şi nu am regretat nicio clipă din cele petrecute prin paginile încărcate de o fermecătoare tristeţe, abil mascată de un umor inconfundabil, care aminteşte, pe alocuri, de cel al lui Mark Twain. Întâmplările sunt evocate de un narator subiectiv, dar nu lipsit de omniscienţă şi obiectivitate, a cărui artă narativă se caracterizează prin oralitate şi umor, întrucât, la fel ca Ion Creangă, autorul creează impresia că nu îşi scrie amintirile, ci le povesteşte pe ale altcuiva, unui  auditoriu imaginar: „Iată de ce am ales o formă deosebită de autobiografie - şi anume, forma romanului, a romanului autobiografic. Veţi înţelege, desigur, că povestesc despre mine ca despre o altă persoană. Cu alte cuvinte, eu, Şalom Alehem - scriitorul, am să vă povestesc adevărata biografie a lui  Şalom Alehem - omul, fără fasoane, fără marafeturi şi dichisuri, ca şi când v-ar povesti-o altcineva, un ins cu totul străin, dar care l-a însoţit peste tot pe Şalom Alehem şi care a trecut, împreună cu el, prin toate cele şapte porţi ale iadului.”
 
Metafora din titlu este o fascinantă trimitere la multitudinea nuanţelor vieţii.
 
Iarmaroc - tîrg ținut la date fixe, bîlci. Cuvânt magic, pe care contemporaneitatea l-a uitat, l-a pierdut şi a rămas văduvită de un farmec nedefinit. Un farmec fragil, zgomotos şi molipsitor ca hohotul de râs al unui copil poznaş, pofticios ca privirile aruncate pe tarabele cu de toate, liber ca un chiot trimis în cele patru zări tocmai din Roata Mare a Caruselului, dulce ca o fluierice din zahăr ars, aproape imaterial, ca o vată pe băţ, inocent ca un vis din noaptea dinaintea plecării la iarmaroc şi de neuitat, ca orice întoarcere acasă.
 
„Întoarcerea de la iarmaroc”. Rareori am întâlnit o mai potrivită definiţie a vieţii, în acelaşi timp, o definiţie a autobiografiei, a evocării primei părţi a vieţii, văzută ca un iarmaroc, pe drumul de întoarcere acasă, către finalul inevitabil al vieţii: „Întoarcerea de la iarmaroc ar putea însemna evocarea vieţii, căci viaţa poate fi asemuită cu un iarmaroc. Fiecăruia, după gustul său, îi place să compare cu ceva viaţa omului. [...] De aceea n-ar fi de mirare dacă unui om ca mine, care a trăit o jumătate de secol în învălmăşagul lumii şi se apucă să-şi descrie întâmplările vieţii, i-ar da prin minte să-şi compare trecutul cu un iarmaroc. [...] Prin Întoarcerea de la iarmaroc ar trebui înţeles aici drumul de întoarcere spre casă, mai precis: bilanţul încheiat la întoarcerea din marele iarmaroc al vieţii.”
 
Cel a cărui primă „lucrare serioasă” este un dicţionar „al înjurăturilor folosite de mamele vitrege”, al epitetelor şi al „blestemelor în ordine alfabetică”, culese de la mamele vitrege, dovedeşte o sensibilitate şi un umor savuros, trădând o înţelegere mai presus de dragoste şi de respect faţă de cea care l-a crescut, dar care avea „un adevărat vocabular de mamă vitregă [...], bogat şi înflorit.” Recunoaşte, nu fără o oarecare ironie, că îi datorează ceva din faima lui de mai târziu: „Eroul acestei biografii mărturiseşte sincer că o bună parte din blestemele şi sudalmele cuprinse în operele lui le-a luat cu împrumut de la maică-sa vitregă, din vocabularul ei pitoresc.” Mama biologică este şi ea evocată cu duioşie şi umor, un umor trist, ca o punte între realitatea dureroasă a unei copilării din care a dispărut icoana mamei şi un univers imaginar în care ea trăieşte prin fiecare copil al ei, în trăsături care îi seamănă, în gesturi care le imită involuntar pe ale ei, în ticuri, limbaj şi caracter. „E adevărat că mama lor nu era la fel de blândă şi apropiată ca alte mame. E adevărat că de la ea copiii se alegeau deseori cu palme, ghionţi şi sudalme.” Mai ales când erau neastâmpăraţi. Şi la asta se pricepeau cel mai bine. După dispariţia ei, însă „... de toate uitaseră. În schimb, îşi aminteau că mama băga mâna în buzunar să caute pentru fiecare câte un gologan; îşi aminteau [...] că de câte ori se îmbolnăvea un copil, mama nu mai pleca de lângă patul lui, că atunci mâna ei mică le pipăia fruntea, le lua pulsul, le dezmierda obrajii, îşi aminteau cum în fiecare ajun de sărbătoare mama le cosea hăinuţe, cum în fiecare vineri spre seară, în ajun de sâmbătă adică, îi spăla frumos pe cap...”
 
Tatăl, bunicii, prietenii din copilărie şi adolescenţă, dascălii şi învăţătorii, oamenii prin viaţa cărora a fost trecător, vecinii, unchii şi mătuşile, prima fată iubită, colegii de şcoală. Toţi au devenit portrete într-o galerie de cuvinte care i-a înveşnicit, undeva, pe raftul unor biblioteci, unde aşteaptă cuminţi să fie rechemaţi la iarmarocul vieţii, pentru că „unei cărţi nu-i place să zacă! Unei cărţi îi place să fie tipărită şi citită.”
 
Şi „Întoarcerea de la iarmaroc” este o carte care evocă o lume dispărută, desfăcând viaţa personajelor ei în felii şi împărţind-o cititorului care vrea să se întoarcă într-un timp cu gust de mere coapte şi „colaci împletiţi, rumeni şi proaspeţi”, „alune şi roşcove şi acadele”, într-un timp cu gust de copilărie pornită spre iarmaroc.
 
„Când se duce spre iarmaroc, omul este plin de speranţe şi încă nu ştie, habar n-are ce chilipiruri îi pot ieşi în cale şi ce mare ispravă o să facă... Aşa că aleargă într-acolo mâncând pământul. Daţi-i pace, că n-are timp! Dar când să se întoarcă... gata, a aflat! Acuma ştie ce noroace au dat peste el şi ce mare scofală a făcut! Şi nu mai aleargă chiar aşa. Acum... are timp. Acum are răgazul să-şi facă socotelile, este adică în situaţia de a-şi putea întocmi, pe îndelete, bilanţul acestui faimos iarmaroc. Şi tot acum are posibilitatea să împărtăşească şi lumii întregi rezultatele, să povestească fără grabă, cu cine s-a întâlnit, ce a văzut şi ce a auzit la iarmarocul cel mare.” Şi află, din păcate abia la întoarcere, că „... omul este ceea ce vrea el să fie!...”.

Mihaela Arhip, Provocar(t)e