"Ia uite la ăsta... e timid și nefericit la fel ca mine!"

Boierul care a pus mâna pe sacul de galbeni nu înțelege de ce străzile din marile și micile orașe sunt tot mai gălăgioase. Boierul nu crede în idee, în opinii, în principii. Strigătul mulțimii îi miroase a manipulare, orice presiune din stradă ia forma anarhiei capitaliste.

"Ia uite la ăsta... e timid și nefericit la fel ca mine!"

Îl vizitez pe Noni la spital. Albul pereților se răsfrânge impasibil pe chipurile pacienților, de la copii abia prinși în vârsta școlii până la adolescenți rebeli, trași la față, unii, alții chicotind încurajator și copilărește peste suferința altora.

Noni are 8 ani și ascunde în autismul lui regal o inteligență strălucitoare. Dar totul pălește, parcă, în albul impasibil al pereților care se răsfrânge din zori până târziu, în întunericul nopții, și peste chipul lui Noni. Cearșafurile vechi și peticite pe un pat înalt și incomod, noptierele vechi din lemn, gratiile dese, albul tot mai alb și mai străin și… cam atât. Haine peste haine, bagaje, jucării pe ici, pe colo, pustiu în privirile pruncilor, liniște de spital amestecată cu sporovăiala șoptită a mamelor. Nici un dulap care să adune neadunatele, nici un tablou care să lumineze ochii celor mici, nici un semn că te afli într-un spital de copii.

Îi aduc lui Noni o revistă cu benzi desenate și, surprins în falia emoției, rostește cu grabă încruntată: "Ai luat-o razna!" Așa e Noni: dacă îi faci un compliment te ceartă, dacă îl emoționezi te trezește cu o scatoalcă de cuvinte.

Afară, oamenii protestează împotriva ordonanțelor de urgență date de Guvern. Alți oameni privesc de după ferestre, cu telecomanda pe post de vitamine. Dai strada pe mute, pândești pe după perdele și asculți la volum maxim televizorul. Rezultă un amalgam vizual, dar un amalgam care ilustrează perfect timpurile pe care le străbatem.

Unii acuză strada că s-ar lăsa manipulată. Ba și cumpărată, strigă alții! De partea cealaltă, se arată cu degetul spre cei care întind mâna după galbenii pe care îi aruncă argatul de ieri, ajuns astăzi Boier. O ruptură de la om la om, o scindare a ideilor, o împărțire a-fiecăruia-dreptate.
 
Cei care privesc de după ferestre se bucură că ai lor le-au mărit salariul minim de economie. Dar nu se supără că cei care au decis acest lucru au pus grele poveri pe spatele angajatorului care, pentru a respecta legea, va fi nevoit ori să reducă din personal, ori să închidă afacerea. Vorbim de angajatorii corecți, nu de cei care au prosperat cățărându-se pe umerii muncitorului.

Cu surle și trâmbițe am aflat că studenții au gratuitate la transportul cu trenul. Nimeni nu vorbește, însă, iar onor Guvernul cu atât mai puțin o va face, despre condițiile mizere din trenuri, raportate la prețuri care nu se justifică, despre nesiguranța pasagerilor, despre infracțiunile care se petrec în fiecare zi. Nu mai vorbim despre geamurile înghețate și zăpezile care rânjesc prin ușile bălăngănite ale toaletelor.

Proaspeții guvernanți au mărit pensiile mici, reușind un paradox rușinos: cei care nu au muncit sau au împlinit, cu chiu, cu vai, câțiva ani prin CAP-urile comuniste, primesc aproape aceeași pensie cu părinții noștri care au slujit statul câte 30 de ani, zi de zi. Alți pensionari se bucură și ei de bruma de bani în plus, dar le îngheață zâmbetul în fața prețurilor tot mai mari, a facturilor galopante, a medicamentelor tot mai scumpe.

Avem salarii mai mari în sănătate, dar condițiile din spitale sunt atât de dureroase, încât onor Guvernul ar face bine să prescrie tratamente și pentru depresie spitalicească. Grija pentru pacient este valabilă doar atât cât produce bani și cât poate folosi drept justificare pentru decontarea sumelor imense care se plimbă între instituții (Casa de Sănătate și spital).

Onor Guvernul a dat salarii mai mari profesorilor, dar a pierdut pe drum o reformă în lipsa căreia ne afundăm din ce în ce mai mult în neantul educației ineficiente, cu absolvenți fără nicio direcție și fără o minimă pregătire pentru viață.

Boierul care a pus mâna pe sacul de galbeni nu înțelege de ce străzile din marile și micile orașe sunt tot mai gălăgioase. Boierul nu crede în idee, în opinii, în principii. Strigătul mulțimii îi miroase a manipulare, orice presiune din stradă ia forma anarhiei capitaliste.

Însă trebuie adăugat că trenurile nu au ajuns deodată mizerabile, că pacienții din spitale nu de azi umblă cu traista-n băț să primească de milă încă o pilulă salvatoare, școlile dărăpănate nu și-au dezgolit de ieri neajunsurile. Ce se întâmplă azi este consecința a aproape trei decenii de guvernare iresponsabilă, de lăfăială politică, de iresponsabilitate crasă.

Nu mai vorbim despre grațierea penalilor, ci despre condițiile flagrante în care hoția se dezvoltă. Nu ieșirea din pușcării a infractorilor sperie, ci nesiguranța pe străzi, în școli, în instituții publice, în mijloacele de transport, care ne transformă în victime sigure ale acestor infractori. Cu legi scăpătate din mințile politicienilor cu diplome de partid, cu instituții conduse de lipitorii-de-afișe, cu parlamentari scorțoși produși ai ideologiilor mai mult sau mai puțin corecte, nu mai contează de ce culoare politică, România nu are șanse să se ridice! Nu fără o primenire grabnică a clasei politice! O schimbare de mentalitate, o înnoire a societății pornind chiar și de acolo, din răbufnita stradă.

"Răsturnările politice autentice nu sunt cele a căror măreție și violență ne uimesc. Singurele schimbări importante, cele care determină reînnoirea civilizațiilor, sunt schimbările survenite în opinii, concepții, credințe. Evenimentele memorabile sunt efectele vizibile ale schimbărilor invizibile suferite de sentimentele oamenilor", spune Gustave Le Bon, în Psihologia mulțimilor.

Într-un spital din micul oraș, Noni rezistă eroic perfuziilor tot mai chinuitoare. I-ar prinde tare bine un cântecel liniștitor, un loc unde să se joace pe covor și să împrăștie bucurie alături de alți copii. Așa ceva nu există în micul oraș, în care albul pereților se răsfrânge impasibil pe chipurile tot mai palide ale pacienților-copii. În urma mea, Noni se cufundă în lumea benzilor desenate. Deodată, vocea rupe liniștea salonului și sparge până și duritatea albului cocoțat pe pereți: "Ia uite la ăsta... e timid și nefericit la fel ca mine!". Așa e Noni. Simte durerea lumii în care trăiește!
 

 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

"Cel care mă aşteaptă", de Parinoush Saniee - Tot ceea ce îmi doream am obţinut în ziua în care nu mi-am mai dorit!

Vineri, 24 Februarie 2017
921

"Cel care mă aşteaptă", de Parinoush Saniee (Editura Polirom, Colecția "Biblioteca Polirom. Proza XXI", Iasi, 2012), este o carte despre curaj şi supravieţuire. Dar aş ...

Memoria zilei: ION PUIU, botoșăneanul care a candidat împotriva lui Nicolae Ceaușescu!

Vineri, 24 Februarie 2017
560

Aparţinând unei familii care deţinea o suprafaţă întinsă de teren, Ion Puiu s-a născut la 24 februarie 1918 în Pomârla, Botoşani. A fost rapid etichetat de către regimu...

Memoria zilei: IPS Adrian, arhiepiscopul românilor din Occident. "În cadrul Sfintei Liturghii cânta "Tatăl nostru", după melodia lui Ciprian Porumbescu"

Miercuri, 22 Februarie 2017
522

"Dumnezeu l-a binecuvântat să se nască în ţinutul Botoşanilor!" IPS Adrian Hriţcu, născut pe 22 februarie 1926, la Ştiubieni, plecat la Domnul pe 23 februarie 2013, a fost...