Când am căutat-o și i-am propus acest interviu, am întrebat-o direct: Cum este Anamaria Chelaru în afara scenei? A răspuns dintr-o suflare, cu vocea clară și îndelung formată în teatrul profesionist: ”Muncesc foarte mult, sunt un caracter tare, o personalitate puternică, explozivă, expansivă, vulcanică. Intuitivă. Sunt colega, prietena, mama, femeia, uneori ”nebuna” – cum mi se mai spune – colegilor mei, părinților mei, amici, prieteni și toți care mă știu în toate formele acestea”.

CITEȘTE ȘI: "Cooperativa agricolă aduce fermierii botoșăneni împreună! (Foto, Video)"

Mai presus de toate, Anamaria Chelaru este actor-păpușar. Este depozitarul a zeci, sute de povești, este creatorul de personaje. Firea vulcanică, așa cum ea însăși recunoaște, se cumințește ca prin farmec în duioșia unei păpuși. Pentru că doar acolo, în materialul inert al unui personaj, se petrece miracolul: viața se naște în mâinile ei.

Pentru că a fi păpușar este mai mult decât a învăța la perfecție o meserie. Anamaria Chelaru ne vorbește despre magia scenei, despre fascinația copilăriei. Ne dezvăluie secrete din spatele cortinei. Însă nimic din toate acestea nu este posibil fără fărâma de suflet care se așază la picioarele spectatorului. A fi păpușar înseamnă și smerenie și orgoliu, dar ambele coagulate într-un format artistic menit să construiască un rol. Să aducă pe scenă o poveste…  

”Nu puteam să fac o alegere mai bună!”

-Nu greșim dacă spunem că pasiunea pentru teatru a început în Liceul de Științe ale Naturii ”Grigore Antipa” din Botoșani. Mai exact, în clasa a XII-a, pentru că până atunci…

-…până în clasa a XII-a eram jurnalist și îmi doream enorm de mult să fiu Andreea Esca. Bineînțeles că nu am ajuns Andreea Esca, pentru că în clasa a XII-a m-am hotărât să dau la teatru. M-am pregătit toată vara cu Cezar Amitroaie și apoi cu Petronela Chiribuță, ca în toamnă să devin studentă la Facultatea de Teatru, în cadrul Universității de Arte ”George Enescu” din Iași, la Arta Actorului și Mânuitorului de Păpuși și Marionete. O specializare pe care am urmat-o datorită Petronelei Chiribuță. Ea mi-a spus: ”mergi pe partea asta și o să vezi ce îți place să fii, ori actor, ori păpușar!”. Din vorba ei de atunci sunt păpușarul de astăzi. Partea cu actoria la noi, la teatru, este cealaltă ramură, noi suntem în mare parte păpușari. Și consider că nu puteam să fac o alegere mai bună! Nimic în viață nu mi s-ar fi potrivit. Cineva m-a întrebat în urmă cu câțiva ani: dacă nu ai fi actor, cine ai fi? Am răspuns: aș fi exact la nivelul carierei de astăzi, dar jurnalist. Dacă nu făceam păpuși și rămâneam la visul meu din copilărie, eu cred că eram jurnalist. Poate nu cel mai bun din țară, dar cred că un jurnalist bun.

-Cu toate acestea, a fost să fie teatru. Pentru Anamaria Chelaru, teatrul profesionist începea în 29 decembrie 2010. Vreau să punctăm acest moment pentru că el venea într-un context cu totul aparte!

-Exact! Actualul director, care era și atunci director, domnul Marius Rogojinschi, a venit la mine și mi-a spus: vino la Botoșani, pentru că avem nevoie de tineri. Eu voiam să termin masterul, așa cum credeam eu că este corect: să îmi termin școala, pentru că tot ce însemna studiu în facultate era baza meseriei mele de acum. Domnul Rogojinschi a insistat, astfel că m-am prezentat la concurs. Și din ianuarie 2011 am jucat ani la rând foarte multe roluri pe scena Teatrului pentru Copii și Tineret ”Vasilache” Botoșani.

”Salariul îmi ajungea o săptămână!”

-Ne oprim puțin la acest ianuarie 2011. La sfârșitul lunii ianuarie, instituția de cultură organiza o conferință de presă pentru a-și prezenta noua achiziție. Trebuie să amintim că, la acel moment, situația din România și din teatrele românești era una foarte critică. Angajările erau blocate, mai exact se angaja un om doar dacă se eliberau șapte posturi. Am reținut atunci entuziasmul cu care era primită noua actriță, dar am mai reținut ceva: ”Actrița Anamaria Chelaru este încadrată la Teatrul pentru Copii și Tineret Vasilache din Botoșani cu un salariu tarifar de 600 de lei, la care se aplică reducerea de 25% impusă de Guvern”. Așa arăta începutul carierei de păpușar…

-A fost o perioadă atât de grea! Am luat viața în plin din toate punctele de vedere. Locuiam la mama și mă întrebam ce voi face. Salariul îmi ajungea o săptămână. Aveam 490 de lei în mână. În schimb am avut aproape părinții. Nu cred că aș fi reușit ceva vreodată fără ei.

-Ce vis își mai poate creiona un actor care își începe în felul acesta cariera?

-Fiind foarte tânără atunci, cu un aplomb sufletesc enorm - pentru că așa este caracterul meu, am mereu o pornire vulcanică, energică, tot timpul există mai departe și cu siguranță ceva mai frumos decât până acum -, cred că am luat totul în joacă. Era greu, dar nu resimțeam ca un greu de adult. Eram atât de entuziasmată! Nu îmi imaginasem niciodată că voi fi angajată într-un teatru și că voi și profesa pe o perioadă lungă de timp. Mă gândisem mult la colaborări… La Botoșani fusesem primită foarte bine, am colegi care știu să te primească, știu să te mângâie, să te țină în teatru. Așa că mi-au dat de treabă…

-Tot la capitolul început de carieră, să mai amintim un fapt care, poate, a fost și o compensație la cei 25% tăiați din salariul de 600 de lei. Primul rol în teatrul profesionist a fost un rol principal, și vorbim despre spectacolul ”Îmblânzirea scorpiei”, de W. Shakespeare, în regia lui Marius Rogojinschi, un spectacol care s-a dovedit a fi un succes, în cadrul Studioului de Teatru pentru Tineret. A fost o presiune debutul în rol principal?

-Fiind primul rol în teatru, nu știam foarte bine pașii, nu știam cum se comportă regizorul, care îmi era și director. Deși Marius Rogojinschi a avut răbdarea de a mă creiona în scenă în așa fel încât eu la final să rămân în rolul acela pe care el știa că eu îl pot face…

-Ai simțit vreun moment că regizorul își asumă un risc sau că îi este teamă de această alegere?

-Posibil. Orice regizor, atunci când face alegerile la început, poate rata. Uneori pe parcurs se poate îngrozi, dar sunt sigură ca va găsi soluția pentru a duce la capăt spectacolul. Și sunt sigură că la noi la teatru colegii mei ar face față oricărei situații, mai ales în materie de păpuși. Suntem o echipă strânsă, destul de tânără.

”Față de cei care au fost înaintea noastră trebuie să purtăm un mare respect!”

-Vorbind despre colegi, să amintim că acel debut în teatru a fost alături de extraordinarii actori Vali Ligi, Ibica Leonte, Marius Rusu… Să aducem în discuție noțiunea de generație în teatru. Mai exact, cum se raportează un actor tânăr la înaintașii din teatru? Știm că există și astăzi acele producții teatrale cu vocea marilor actori botoșăneni înregistrată pe bandă. Ce simte un actor tânăr când aude aceste voci?

-Noi rămânem uimiți de înregistrările de atunci. Dar în același timp și noi ne perfecționăm de la un an la altul, de la un spectacol la altul. Încercăm să ajungem și noi la performanțe, pentru ca cei care vin după noi să fie la fel de uimiți. Noi, generații de astăzi, avem în schimb un alt tip de interpretare. Un pic mai lejeră, mult mai spre naturalețe. Eu consider că, față de cei care au fost înaintea noastră, trebuie să purtăm un mare respect. Pentru că datorită lor teatru a ajuns să fie inclusiv în custodia noastră, să fim noi cei care facem spectacole. Și mă bucur enorm că fac parte din generația de păpușari care va face spectacole care, sper eu, să fie jucate și de alți oameni mult mai tineri decât mine atunci când poate eu nici nu voi mai fi în teatru.

”Noi, păpușarii, suntem făcuți să lucrăm între călugărie și armată!”

-Actorul păpușar are un mare privilegiu. El joacă în fața unui adult, joacă în fața unui adolescent și în fața unui copilaș care aproape că nu știe să vorbească, dar percepe mesajul. Cât de versatilă trebuie să fie profesia aceasta? Cât de ușor trebuie să treci de la o stare la alta? Cum se întâmplă ca un actor păpușar să se muleze pe fiecare stare? Pentru că în cadrul aceluiași spectacol el are un mesaj către părinte și peste câteva secunde el se adresează copilului. Se învață treaba asta sau vine din instinct?

-Eu cred că noi, păpușarii, avem asta în sânge. Avem tenacitatea - de multe ori mi se pare nativă, și nu lucrată -, de a ne muta de la copil la adult într-o fracțiune de secundă. Este în firea noastră. Eu le spun copiilor de la cursul de teatru: noi, păpușarii, suntem făcuți să lucrăm între călugărie și armată. Iar dacă ajungi să fii și călugăr și soldat în același timp poți trece peste foarte multe lucruri. Poți să stai foarte mult în genunchi în fața unei păpuși, dar în același timp stai foarte drept în spatele ei atunci când vorbești, poate cu persoane mai mari. Păpușile, în general, îți dau starea firii tale, ele creionează foarte bine personajele din mintea noastră prin forma lor, prin felul de a se mișca, nouă ne creionează stări. Și atunci noi lucrăm cu păpușa, cu oamenii din fața noastră. Cel mai greu, când ești păpușar, este că nu poți transmite prin corpul tău tot, așa cum fac actorii. Noi suntem în spate, îmbrăcați în negru…

-Te învață meseria asta ceva despre smerenie? Spuneai mai devreme că actorul stă în genunchi în fața păpușii…

-Te învață și smerenia, și puterea și curajul.

-Mai este loc de orgoliu?

-O, Doamne! Orgoliul încape oriunde! Orgoliul are cea mai fină ață de pe planetă. Dar dacă ești pus în spatele unei păpuși, uneori se mai pierde din orgoliu, uneori nu ai încotro. Suntem un colectiv de 13 actori și uneori mai apar divergențe. Însă niciodată la păpuși! Între noi, da. Dar când mergi la păpuși, vrei-nu vrei vorbești cu colegul, îl strângi în brațe, îi dai mâna, îl și pupi dacă e nevoie. Uneori aceste situații ne ajută foarte mult să realizăm că, atunci când suntem împreună în scenă, creăm atât de frumoase lucruri și atât de mărețe lucruri! Stând cot în cot, spate în spate, nu avem cum să nu renunțăm la orgolii. Noi lucrăm mână în mână, suntem lipiți unii de alții, toată energia noastră este interconectată. Suntem un întreg. Fără noi ca întreg în spate, spectacolul ar fi un haos în față. Există orgolii, dar nu în culisele unui spectacol, ci în culisele noastre.

-Publicul, atunci când spune actor-păpușar, are în minte imaginea actorului care mânuiește marionete. Teatrul în zilele noastre s-a schimbat foarte mult. În primul rând ținem cont de tehnologie, care a schimbat complet scena teatrului de păpuși. S-a trecut de la actorul care ”nu exista” în scenă la actorul care apare în fața publicului, care își dublează personajul. Unde te simți mai confortabil?

-Nu mi-am pus niciodată întrebarea asta. Scena este locul în care eu mă simt confortabil. Dacă am mania unei personalități creatoare - pentru că noi, actorii, așa funcționăm, azi ești furie, mâine ești dragoste, poimâine ești gingășie - scena este singurul loc unde pot să mă manifest fără să mă judece nimeni. Dacă eu sunt crudă, dacă eu sunt dușmănoasă, prea gingașă, nu mă judecă nimeni. Dacă există o judecată, ea este la adresa personajului. Pot manifesta ceea ce sunt eu, în interiorul meu, dar într-un personaj, fără să fiu judecată.

-Se întâmplă vreodată ca actorul, prin personalitatea sa, să transfere asupra păpușii o energie străină de cea a personajului?

-Nu! De asta ești actor! În momentul în care ai intrat în scenă, chiar dacă acasă ți-a murit toată familia, îți faci datoria acolo. Cel din sală nu îți știe problemele, nu știe care este situația, iar dacă tu ești un haos în interior, ești un haos și ca personaj în scenă pentru că nu ai control. Autocontrolul este cheia întregului spectacol. Mai ales că noi lucrăm o lună, o lună și jumătate la un spectacol, perioadă în care se fundamentează personajul. Vocea, mișcările personajului devin ale tale. Treaba noastră este să avem autocontrol scenic și mai ales relațional, cu tot ce înseamnă parteneri de lucru.

”Mie îmi place păpușa mea, o iubesc, e lumea mea!”

-Auzim în teatru, deseori, expresia ”a da viață unei păpuși”. Pare ceva simplu, dar privind în profunzime este ceva atât de înalt, care ține exclusiv de actul creației. Păpușa este realizată într-un atelier. Este, până la urmă, un material inert până când ajunge în mâna actorului și ”prinde viață”. Este un act de creație aproape unic pe care voi vi-l asumați. Cât de greu este drumul acesta de la păpușă la personaj? De la o bucată de lemn, de cârpe, la personajul puternic din scenă.

-Ascultându-te pe tine îmi dau seama ce frumos pare pentru un om care nu este din domeniul acesta. Cât de frumos ai descris treaba asta! Da, la noi păpușile sunt obiecte. Dar în trăirile noastre de zi cu zi, ca actori-păpușari, este cu totul altfel.

-Care este procesul de transformare? Ce se întâmplă între păpușă și actor?

-La început o vezi dubioasă. Parcă nu e frumoasă, parcă nu are cusătura cum trebuie… Dar lucrând cu ea zi de zi, o lună și mai bine, prinzi drag de ea. E lumea ta în spectacolul respectiv. O vezi cum stă dreaptă, cum se așază, cum se ridică, cum bea apă… Povestește, aruncă cu mingea. Nu mai este un obiect. Este păpușa mea… Asta mă și menține pe mine în postura de păpușar. Mie îmi place păpușa mea, o iubesc, e lumea mea. Dacă am greșit o mișcare, înăuntrul meu ceva nu e complet. Greșeli care din exterior sunt trecute ușor cu vederea. Pentru noi, în spate, uneori e o tragedie. Pentru că păpușa mea are viață doar dacă o mișc eu. Dacă stă pe loc nu are viață. Iar când păpușa stă mai mult pe loc ea respiră, are mișcarea de respirație, pare vie! Noi iubim asta! Păpușa nu este o bucată de material, ci prietenul nostru, parte din noi.

”De la un an la altul, copiii sunt tot mai inteligenți, tot mai receptivi, mai sensibili!”

-Spectatorul teatrului de păpuși. Ne întoarcem la anul 2010 și venim ușor către 2024. Se vorbește foarte mult despre generații, despre cât de diferit reacționează copiii. Iar discuțiile se ramifică foarte mult, una dintre ramificații făcând trimitere la faptul că astăzi copiii nu mai citesc, nu mai au răbdare să asculte o poveste. Deși, paradoxal, vorbim despre generații mult mai inteligente. Cu toate acestea, acești copii vin la teatru, se emoționează, plâng atunci când păpușii i se întâmplă ceva. Cum ai simțit acest interval dintre 2010 și 2024? Cum s-au schimbat copiii?

-Noi avem generații. Trei-patru ani, apoi vin alți copii. Dacă facem un spectacol cameră neagră total, el prinde câteva săptămâni apoi trebuie să diversificăm. Actorul trebuie să apară și în față, să meargă și printre ei. Greșeala cea mai mare a societății de astăzi este tehnologia consumată la un nivel mult prea mare pentru mintea unor copii. Dopamina pe care copiii o iau din telefoane nu are aceeași cantitate atunci când ei merg la teatru! Noi ne străduim. Credem, totuși, că acei copii care vin la teatru mai lasă telefonul din mână. Mai pun mâna pe carte și cer o poveste de la mama. Tehnologia este bună până la un punct. Dar noi, la teatru, mulțumim lui Dumnezeu, avem spectatori atât de frumoși și atât de energici. Da, inteligența copiilor este cu mult peste 2010. De la un an la altul, copiii sunt tot mai inteligenți, tot mai receptivi, mai sensibili la anumite lucruri pe care le facem în scenă. Eu ador asta! Faptul că un copil mă poate întreba orice și să îmi dea de gândit mi se pare ceva foarte bun. Le ajutăm creativitatea, modul în care ei se dezvoltă frumos într-o lume în care suntem robotizați trei sferturi din timp. Și totuși, ei vin și se joacă. Ei vin și văd spectacolele. Ne zâmbesc și vor poze cu noi la final. Sălile sunt pline de copii. Apreciem părinții care le dau cărți copiilor, care aduc copiii în sala de teatru. Sunt civilizați, ne iubesc, ne zâmbesc, ne strâng în brațe. Lumina din ochii lor ne convinge să mergem mai departe. Este cea mai mare minune pentru mine. Lumea mea este în mijlocul păpușilor și așa vreau să rămână.

”Fără dragoste noi, oamenii, nu suntem nimic!”

-O lume care, cu toate acestea, nu este doar în teatrul de păpuși. Și vorbim despre cartea ta, ”Trilogia iubirii”, volumul doi - ”Nemurire”. Foarte frumos este faptul că în cartea de poezie se află și desenele care aparțin…

-…fetiței mele de 6 ani. Dar atunci când le-a desenat avea patru ani. Volumul doi pentru că în el am cuprins cele mai frumoase forme de dragoste pe care le cunoaștem: dragostea de Dumnezeu, dragostea de părinte și dragostea de partener. Fiind o fire artistică și boemă, am spus să fiu altfel. În viziunea mea, nu a fost nimic greșit să încep cu volumul doi. Dragostea mă definește. Am cuprins dragostea din mine sub această formă. M-am gândit foarte mult la carte. Fiica mea a desenat. Fără dragoste noi, oamenii, nu suntem nimic.

Am trecut ”Iubirii” pentru că noi suntem mai mult la nivelul de iubire. Foarte greu ne vom da seama că dragostea este cu mult peste iubire. Iubirea este un sentiment pământean, lumesc, simplist, schimb pe schimb, cerere la cerere.

Dar eu consider că dragostea pe care trebuie să o aibă oamenii în ei este exact ceea ce este consemnat la începutul cărții: "Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată"… (Sf. Apotol Pavel, nota red.)

Nu cred că există un adevăr mai mare decât această declarație de dragoste care nu a fost făcută decât pentru Dumnezeu. Aceste cuvinte putea să le aibă Iisus în fiecare moment al vieții lui, de când s-a născut și până când și-a dat ultima suflare pe Cruce.

Și dacă dragostea poate să aibă atâta putere și atâta iubire, de ce să nu îi dau ei întâietate? Pentru că celelalte volume vorbesc despre forma simplistă a iubirii, în care te îndrăgostești, iar volumul trei este despre suferința pricinuită de iubire. 

-Anamaria Chelaru, mulțumim pentru această poveste din lumea păpușilor. Invităm publicul, mare și mic, în sala de spectacol!

(Video: Știri.Botoșani.Ro / Florin Timofte)