E creativă, e generoasă, e deschisă și atentă, e discretă și cu bun simț. E curajoasă și uneori naivă. E profundă și despică firul în multiplu de patru. E o explozie de stări și nuanțe. E un om de nădejde și e dureros de sinceră. Andreea Șovan are foarte multe de oferit! E o actriță pe care merită să o urmăriți.
„Am senzația că am două persona”
-Povestea numelui tău este specială. Ești și „Andreea Șovan” și „Andreea Petrilă”. Când „una”, când „alta”. Mai există vreun derivat în numele tale combinate?
-Nu, dar s-ar putea să mai apară, cine știe?! (N.R.: Râde!)
-Numele acestea… toate și-au pus amprenta asupra personalității tale? Adică te simți, uneori, „una” și alteori „cealaltă”? Se spune că fiecare nume duce cu sine un tip de energie… Ambivalența asta se regăsește în ce faci…
-Acum, că pui întrebarea, mă gândesc și să știi că da. Nu m-am gândit serios până acum, dar așa e – cumva am senzația că am două „persoana”. „Andreea Șovan” – actrița și „Andreea Petrilă” – numele cu care semnez în acte, în toate situațiile în afară de actorie. Da, sunt împărțită…
-Așa a fost dintotdeauna? Cum erai în catalog?
-„Andreea Șovan”. Nu știu cât e de interesant asta cu „Petrilă”. Mama s-a căsătorit și au vrut să ne cheme pe toți la fel, el a făcut acte de adopție… A trebuit să le facă până în 18 ani ai mei, ca să fim cu toții o familie reunită și în acte. La vremea aceea… Eu n-am vrut niciodată neapărat să-mi schimb numele, dar dacă asta însemna ceva pentru mama, mi s-a părut potrivit să fac acest gest. Oricum, mama acționează foarte repede, mereu. O admir pentru asta!
-Ești din Botoșani. Ce voia Andreea din Botoșani să devină?
-Andreea din Botoșani, când era mică, voia să devină medic.
-De ce?
-Pentru că doctorii sunt deștepți și pentru că mi se părea mie așa, genul acela de meserie… cool, prin care faci lucruri reale pentru oameni și îi ajuți, cu adevărat. Cred că mă gândeam și la asta și la statutul de „doamna doctor”.
-Dar te impresionase vreun medic?
-Nu, mă gândisem eu așa, pur și simplu. Nu știu de ce… Cred că era ceva… cel mai înalt obiectiv la care puteam visa, la care puteam ajunge.
-Gândul cu Actoria, când a venit?
-La liceu. Bunicul meu a fost actor, dar eu nu l-am prins. A fost actor la Teatrul de Păpuși „Vasilache” din Botoșani. Așa s-a îndrăgostit bunica de el – i-a auzit vocea.
-Bunicii din partea mamei…
-Da. Bunicul Iuliu, care avea proveniență maghiară, era din Petroșani. Știi, pe vremea aceea pe actori îi trimiteau să joace unde zicea statul. Și bunicul ajunsese la Botoșani. Acolo, la teatru, bunica s-a îndrăgostit de vocea lui. Am aflat că avea o voce extraordinară. La teatru mai au încă înregistrările cu bunicul și le foloseau în spectacole, până acum câțiva ani. Bunicul s-a îndrăgostit de bunica pentru că era foarte frumoasă. Așa am aflat eu povestea… Deci, bunicul a fost actor. Eu nu l-am prins, nu l-am văzut jucând, în schimb mama… ea a copilărit în teatru și tot timpul a vrut să fie actriță. N-a fost să fie… era vremea comunismului… nu a luat calea aceasta, dar ea s-a pregătit să devină actriță.
-Dar ai simțit că acest vis al ei a plutit deasupra ta? Te-a îmboldit către Teatru?
-Da, dar cumva indirect. Adică mama nu m-a împins niciodată către ceva. Dar, am simțit. Poate am luat și din personalitatea ei… Am moștenit ceva. Ea mereu a fost mândră de mine, mereu m-a susținut. Cred că mereu a fost o legătură, dar nu aș putea să fiu atât de nedreaptă încât să zic că mama m-a împins să fac Actorie. Nu m-a împins! Dar cumva, făcând actorie în liceu… Eram în trupa de teatru de la Botoșani! E un loc foarte frumos! Sunt acolo doi pedagogi extraordinari, Lenuș Teodora Moraru și Gelu Rîșcă, oameni extraordinari. Ei lucrează de mai mult de 20 de ani cu adolesenți. Trupa aceea pe care au făcut-o acolo și sentimentul pe care l-am avut au contat foarte mult pentru mine! Am simțit că aparțin. Deși, pur și simplu eu m-am trezit în trupă, în clasa a IX-a, întâmplător.
„Eram rebelă. Eram fata aceea contra sistemului”
-În liceu erai fata frumoasă și populară sau cea introvertită?
-Toate! Toate odată! Eram rebela. Da, eram fata aceea contra sistemului – eram fata cu „știu eu mai bine”. Și eram destul de populară.
-Așa ai ajuns în trupa de teatru?
-Nu. Mama mi-a spus despre trupă și m-a întrebat, pur și simplu, „vrei să încerci?”
-Era o probă de admitere în trupă?
-Cred că a trebuit să zic ceva, dar nu îmi mai amintesc exact ce. Lenuș nu are trăsătura aceasta clasică de „admitere”. Ea nu gândește așa, ceea ce mi se pare cel mai tare lucru la ea, ca pedagog. Ea spune „e deschis pentru toți, voi veniți, luați-vă ce doriți din experiența aceasta”. Și, cine vrea să meargă mai departe, merge. Cine nu, nu. Adică ea nu face castinguri. Deci, atunci nu a fost „Hei, tu intri, tu nu intri!” Toți ne-am întâlnit să spunem, într-adevăr, o poezie, iar apoi am continuat să lucrăm. Și cui i-a plăcut și cine a simțit că e pentru el… a rămas. Și da, au fost niște ani foarte speciali, anii mei de liceu. Eu am rămas! Și acesta era un act de rebeliune, pentru că, de la școală, nu prea ne dădeau voie să mergem la teatru. „În loc să înveți, mergi la teatru”… nu eram priviți cu foarte multă îngăduință de către profesori. Și atunci, cu atât mai mult ne plăcea! Era un act de dizidență. Cursurile de teatru se făceau într-o clasă, în laboratorul de Geografie, după ore. Și era o chestiune de alegere – „Aleg să fac asta, în timpul meu liber”. Și, după școală, stăteam patru… șase ore… Noi eram „nebunii ăia care se ocupă cu teatrul”. Și primeam deseori remarca „Ce faci tu, mă? Teatru?! La Botoșani?!”
-Care erau perspectivele? Ție îți plăcea să fii în trupă…
-Da, simțeam ca aparțin, asta era! Nu mă gândeam mai departe… Niciodată nu m-am gândit la ideea să fiu vedetă… Jucam spectacolele în festivaluri. Era Festivalul „Liceum”, în care participa fiecare liceu din Botoșani. Fiecare liceu forma o mică trupă de teatru, făcea un spectacol și îl prezenta în festival. Apoi, tot acest fenomen a luat o foarte mare amploare. Acum sunt foarte multe festivaluri de liceeni în România. Apoi s-a ajuns la o perioadă în care erau câteva zeci de festivaluri pentru liceeni. Jucau ăștia micii de liceu mai mult decât mine, actriță. A fost un val… Mergeam în deplasări și era frumos pentru că întâlnem alți adolescenți…
-Te gândeai să alegi profesia aceasta sau era ceva ce făceai în anii aceia în care nu îți pui problema „ce va fi”?
-Nu mi-am pus problema ce va fi după. Decizia pe care am luat-o să dau la Teatru a fost luată destul de repede. În clasa a X-a am jucat un rol din spectacolul „Efectul razelor Gamma asupra anemonelor”. Și eu jucam… ce joacă acum doamna Oana Pellea. (N.R.: Râde!) Un text foarte bun! Și era acolo o replică… Bine, acum nu știu dacă textul era potrivit pentru noi, pentru vârsta noastră, dar asta a fost experiența mea, asta am jucat noi atunci. Peronajul meu era o doamnă în vârstă, care are un regret că nu și-a deschis ceainăria pe care a vrut toată viața să o deschidă. Și ziceam atunci, pe scenă la Casa de Cultură a Sindicatelor în Botoșani, replica asta cu regretul – nu mai știu exact cum era – că, dacă aș putea să mă întorc în timp, aș face asta. Și mi-am dat seama de forța acestei replici. Și am scris într-un jurnal că eu nu vreau să ajung la bătrânețe și să am regretul că n-am făcut niciodată ce visam din copilărie”. Și atunci mi-am spus: „Bine, mă duc la Teatru!” Că asta era „ceainăria” mea! Am hotărât să mă duc la Teatru și nu m-am mai gândit mai departe de atât.
-Cine era pentru tine în sală, la spectacole? Era mama, probabil.
-În primul rând, aplaudând puternic, filmând, spunându-le tuturor că fiica ei e pe scenă.
-În Botoșani ai terminat liceul. Ce te-a făcut să vii la București?
-N-am venit la București, m-am dus la Cluj. Am făcut facultatea la Cluj, am fost prima promoție a profesorului Ionuț Caras.
-De ce ai ales să mergi la Cluj?
-Pentru că era foarte departe de Botoșani! Gândul era să fiu foarte departe de casă. Dacă puteam să merg la Tokio, aș fi mers la Tokio. Am ajuns la Cluj, că atâta era pe vremea aceea ca opțiune. La București nici nu m-am gândit. Aveam așa o preconcepție că la București toți vor să fie vedete și că e plin de fițe și eu n-aveam asta… Eram rebelă, ți-am zis, eram contra, dacă ceva era la modă eram contra! Și atunci conceptul ăsta de televiziune, de vedetism era: „Nu! E o prostie asta! Eu vreau să fac teatru”.
Interviu complet, realizat de Eveline Păuna, pe money.ro…
