Trăim în aceste zile una dintre cele mai grave crize politice, legislative, de autoritate. O restriște cumplită căreia nimeni, astăzi, nu îi ghicește direcția și consecințele. Partidele aflate la putere au dovedit o cinică și îndelung probată "gimnastică a escrocheriei", în timp ce politicienii din falsa opoziție nu reușesc decât o abilă sustragere de la responsabilitate.
Conflictul dintre generații, gâlceava ideilor și năvala oportuniștilor-televiziotarzi nu fac decât să accentueze, să adâncească această criză politică. În fapt, nu mai vorbim astăzi nici măcar despre o criză a politicii, mai degrabă de o radicalizare a unui grup meschin de interese, într-o derută a democrației măcinată de corupție și de lipsă de autoritate.
Ce se întâmplă zilele acestea în București și în țară, deci și la Botoșani, este consecința anilor în care s-a făcut doar politică de parvenire și de mărire, în încrengături de cumetri și de secretare. Un spațiu public parazitat de tristele figuri ale căpătuielii materiale, ale funcțiilor-cadou-de partid, cu diplome ștampilate sub apăsarea zornăitoare a banilor pătați.
Seară de seară, de ani și ani, poporul acesta a urmărit cu stupefacție rățoielile politicienilor, stopșelile adversarilor, lâncezeala adormiților-întru-Parlament, candoarea rujată și bine coafată a divelor devenite peste noapte consiliere, iar peste alte nopți purtătoare de ecuson parlamentar.
Poporul acesta a crezut în democrație și în forța de a stopa la timp derapajele. A crezut în Opoziție și în buna ei credință. Doar că, de la o vreme, faptele Opoziției au început să fie și ele în raport invers cu moralitatea. Adversari la televizor, oamenii politici termină spectacolul și, dimpreună, își duc în culise viața de huzur. Și asa nu e de ieri, de azi. Drept dovadă stau cuvintele unuia dintre cei mai mari ziariști ai României, Nichifor Crainic, scrise în 1931: "Banul îndulcește toate asperitățile. Orice posibilitate de sancționare a fărădelegilor e anulată de faptul că oamenii politici își cunosc reciproc fărădelegile. De aici această universală îngăduială, expresie a unei universale complicități. Dacă există o ordine în România, ea nu se datorește exercițiului autorității, ci simțului înăscut pentru ea al acestui admirabil popor".
Revenim în anul 2017 și recunoaștem că, de la zicerile lui Nichifor Crainic, am parcurs degeaba mai bine de opt decenii. Pentru că, ceea ce lipsește din discursurile opoziției de astăzi, din listele cu penali și din înșiruirile vinovățiilor sunt tocmai numele celor cu sprijinul cărora s-a ajuns aici.
Câți dintre liberalii de azi (incluzând pedeliștii de ieri) trag după ei dosare de abuz în serviciu, de fraudă a banului public, câți sunt acuzați că și-au angajat rude, cumătri, soții? Câți au divorțat, asemenea lui Dragnea, pentru a-și proteja averile ilicite, astfel încât prejudiciile să nu poată fi recuperate?
În aceste zile asistăm la o revoltă și la o mare durere a oamenilor pe care i-ați părăsit de ani buni, domnilor politicieni!
Aceiași politicieni care arată cu degetul către cei care nu au votat. Așa este, dar nu poți să votezi în lehamite, nu mai poți să votezi răul cel mai mic, nu mai poți să votezi ceva în care nu mai crezi. Asta s-a întâmplat în decembrie 2016. În timp ce liberalii își vedeau doar de luptele pentru putere între vechii liberali și foștii pedeliști, în timp ce liderii PNL-ului istoric au fost marginalizați și înlocuiți cu dulcețuri-foșnitoare, în timp ce foști șefi de partid făceau coadă la DNA sau prin tribunalele măruntelor escrocherii, social-democrații nu și-au luat ochii de pe popor. Au promis, au scandat, au bătut satele la pas.
PSD-ul nu a câștigat mai mult decât altădată, nu a convins mai apăsat decât o făceau în urmă cu patru sau opt ani. Așa-zisa victorie zdrobitoare a alegerilor din 2016 este, în fapt, o penibilă și rușinoasă înfrângere: PSD a reușit să adune mai puțin de jumătate din mai puțin de 40% din voturile populației.
Cei care nu au votat (60% din populația cu drept de vot) sunt cei care nu au mai vrut să garanteze cu proprie voință o clasă politică murdară și coruptă. Mulți dintre ei au ieșit zilele acestea în stradă. Mulți dintre ei, dacă mâine ar fi alegeri, tot nu s-ar prezenta la urne. Pentru că tot nu ar vota o clasă politică murdară și incapabilă că țină piept corupției.
Dacă opoziția ar fi funcționat, astăzi nu am mai fi avut oameni în stradă.
Atunci când poporul iese în stradă, înseamnă că politicul a eșuat tragic.
Înseamnă o Românie pe cont propriu, în disperată suferință.
O Românie care are și pensionari, și tineri, și anteniști și b1iști. Nu vă mai stropșiți la ei, domnilor politicieni din așa-zisa opoziție! Ați avut vreme să le creați o viață decentă, să le oferiți un sistem sanitar funcțional, să îi învățați că democrația înseamnă muncă și asumare. Dacă astăzi întind mâinile către banii pe care Dragnea și ai lui îi aruncă (banii lor, nu ai psdeului, sunt banii acestei țări!) săracilor, pensionarilor, profesorilor, medicilor, înseamnă că au nevoie cu adevărat de acei bani. Pentru că sunt la capătul puterilor. Și pentru că sunt convinși că, dacă nu îi iau ei, vor ajunge în vilele și în limuzinele altora.
Dar este vremea să acceptați - toți politicienii laolaltă, din Putere și din Opoziție - că ceea ce se întâmplă în stradă, în întreaga țară, este o lume nouă, pe care cu greu o veți putea înțelege. O lume care nu funcționează pe bază de voturi, de influențe sau abuzuri. O lume care crede cu adevărat în democrație și în bunul simț. O lume care, în disperarea ei, mai trage nădejde că acest neam poate fi ridicat la înălțimea demnității sale. Și cu o clasă politică primenită, incoruptibilă și sănătoasă.
