de Cătălin Borangic, istoric:
Nu știu cine a remarcat, dar perioada de după 1989 este marcată profund de un anume soi de mesianism.
De la Frontul Salvării Naționale la Uniunea Salvați România, mai toate grupările politice și-au propus cu aplomb să ne salveze.
N-a contat și nu contează dacă trebuia, dacă voiam, dacă metoda era salvatoare sau nu, pentru salvatori conta misiunea lor cu accente divine, asumată, și mai puțin subiectul salvării.
Nu-mi iese din minte gestul unei astfel de săritoare la necaz care, încercând să salveze un copil lovit de o mașină prin nu știu ce sat, în loc să cheme ambulanța, a luat copilul leșinat de pe asfalt și l-a zguduit serios, încercând să-l trezească. Numai că din smucelile nebunei, o coastă ruptă i-a perforat copilului inima și acela a murit. Ancheta a stabilit că ar mai fi avut zile dacă era lăsat în pace până soseau profesioniștii.
Povestea asta îmi aduce aminte zilnic de salvatorii de vocație care ne promit salvarea mai ceva ca cine știe ce cult religios, aplicându-ne tot felul de proceduri zguduitoare.
Mesianismul devine, cel puțin pentru mine, un avertisment.
Nu contest că nu or exista intenții bune. Drumul către iad e pavat sănătos cu chestii de astea, dar istoria ne arată că toate mișcările astea, toate ideologiile cu iz salvator au fost întotdeauna confiscate rapid. Iar unele au venit viciate gata chiar de la naștere.
Revoluțiile au fost întotdeauna pornite de naivi, continuate de intriganți și exploatate de escroci.
Când se flutură treaba asta cu salvarea e imperios necesar să-ți verifici portofelul. Mai ales dacă nu ești în apă până-n gât.