Ce drept ar avea sclavul contra mea, când tot ce are el îmi aparține?

Ce drept ar avea sclavul contra mea, când tot ce are el îmi aparține?

În urmă cu câteva săptămâni mă aflam în fața a zeci de elevi, invitată fiind în două licee din Botoșani să vorbim despre cele ale vieții, privite prin prisma jurnalismului. Am avut în față chipuri nedumerite, inocente, impasibile, uimite, curioase, zâmbitoare, închistate, durute, senine, tăcute, întrebătoare, neinteresate sau, dimpotrivă, gata să absoarbă și să asimileze fiecare idee, fiecare nou înțeles între atâtea neînțelesuri. 

Dintre toate, am simțit în atitudinea acestor copii dezamăgirea. De tot și, mai ales, de țara lor. Dezamăgirea față de sistemul de educație românesc, față de societate, față de o Românie care își împlinește cetățenii alungându-i în afara hotarelor. 

Au vorbit despre copii chinuiți, bătuți, părăsiți în orfelinate. Despre cârciumile pline și despre nemunca și nepăsarea semenilor adulți. Despre negru, gri, rar un auriu sau un răsărit de soare. La rându-le, în fața lor se află drumul lung al altor zări. Vor să plece, să fugă, să se ascundă și să se amăgească dureros că aparțin unor lumi civilizate. 

Au vorbit despre familie. Despre cum unii vor să o distrugă, iar alții să o manipuleze. Despre cum familia adăpostește și bucuria și ura. Nu urmăresc programele TV pentru că, de o vreme, nu mai înțeleg nimic din ce se întâmplă în țara lor. E un război ale cărui reguli ei nu le-au deprins, dar știu că totul e politică. 

Nimeni nu le prea vorbește despre lumea în care trăiesc. Știu mai multe despre cum se trăiește în afară. Despre cât și cum se câștigă, despre ce și cât trebuie să știi pentru a supraviețui, despre ce reguli ai de respectat pentru a fi acceptat. 

Cei mai mulți vorbesc în limbajul comun, în șabloane preluate și purtate ca un stindard impus de o stăpânire care se simte, din păcate, tot mai agresivă și mai acaparatoare. Familia devine, din această perspectivă, cauza tuturor decăderilor: copii părăsiți, uciși, flămânzi, maltratați, abuzați. Cu bărbați care dispun de viața femeilor până la ultima suflare. Cu prunci lăsați pe drumuri pentru că părinții iau calea exilului, în căutarea unor vieți mai îndestulate. 

Din păcate, generația aceasta nouă, curată, sinceră, a fost educată să ia efectul drept cauză. Iar atunci când efectul devine normă, o societate se declară învinsă, decăzută, moralmente sfâșiată. 

Unde anume s-a produs ruptura, de am ajuns din popor o turmă, dintr-un stat o adunătură? 

"Familia este cea mai veche dintre societăți și singura naturală", scria J.J.Rousseau în urmă cu câteva secole, în lucrarea Contractul social. Mai exact, căutând originea statului, J.J.Rousseau o identifică în familie. Extinzând înțelesul, se poate spune că "familia este cel dintâi model al societății politice: șeful este imaginea tatălui, iar poporul – imaginea copiilor; iar toți laolaltă, născuți egali și liberi, nu-și înstrăinează libertatea decât pentru folosul lor". Cu o singură deosebire, mai scrie Rousseau: "în familie, dragostea tatălui către copii se achită prin grija ce le-o poartă, pe când în stat plăcerea de a conduce se substituie dragostei pe care șeful n-o are față de poporenii săi". 

Atunci când statul nu este un părinte bun, violența, abandonul, carența de educație, lipsa oricărei dorințe de civilitate devin consecințe ale neglijenței și ale dezinteresului față de propriii copii, iar toate acestea sunt percepute drept cauze ce conduc la distrugerea și anihilarea națiunii-familie. În fapt, este vorba despre renunțarea la libertate, despre cedarea prin neputință. Iar a renunța la libertate înseamnă a renunța la calitatea de om, la drepturile și la datoriile umane. Ce decurge din această renunțare? Autoritatea desăvârșită a statului și supunerea nemărginită a cetățenilor săi. "O convenție zadarnică și contradictorie", după cum o numește J.J.Rousseau, pentru că, punctează el, "nu ai nici o obligație față de acela căruia ai dreptul să-i ceri orice. Oare ce drept ar avea sclavul contra mea, când tot ce are el îmi aparține?" 

Elevii din fața mea privesc drept în față și murmură din când în când, într-un suflu pe care parcă îl smulg înlăuntrului și îl năpustesc în afară, în societatea care îi face să se simtă vinovați, în lumea care îi pune la zid pentru toate neîmplinirile ei. Încep să priceapă că, dacă părinții lor pleacă în afară nu e pentru că asta își doresc, ci pentru că statul român nu e capabil să le ofere aici, acasă, salariul pe care îl câștigă printre străini. Dacă pruncii sunt abandonați, abuzați sau uciși în propriile familii, acestea nu pot fi cauze pentru anihilarea noțiunii de familie, ci consecințe ale unor politici greșite, ale unui sistem corupt. 

Când sădești în pământ o sămânță, dar nu îngrijești planta și nu îi asiguri apă și lumină, nu planta poartă vina lipsei de rod. 

De ani buni se derulează proiecte, colocvii, interminabile discuţii, articole şi studii despre manuale inadecvate, despre programe greoaie şi supraîncărcate, despre noianul de teme şi despre sarcini exagerate puse pe umerii elevilor. Specialiştii în educaţie îşi vor motiva mereu salariile uriaşe nu prin rezultatele elevilor, ci prin capacitatea de a face lucrurile cât mai neînţelese şi mai dificil de descâlcit. Observăm cum, de câţiva ani, marile bătălii în școlile noastre se duc pe introducerea orelor de educaţie sexuală, pe măsuri coercitive care merg până la atitudini poliţieneşti, sancţiuni care mai degrabă au rolul de a premedita un conflict decât acela de a-l evita. Lipsesc dezbaterile reale, cele menite să conducă spre cunoașterea societății și identificarea problemelor cu care părinții, statul, tinerii se confruntă cu adevărat.

Din fericire, România mai produce încă profesori buni, capabili să strângă în jurul lor elevi dornici de a cunoaște ce se află dincolo de granițele sistemului. Și tot ea, România, mai naște copii care nu se mulțumesc să fie doar buni executanți, sclavi cu drepturi pe hârtie, ci spirite curate, puternice, a căror forță se face simțită uneori. Și nu, nu vorbim despre elite, nici despre olimpici, nici despre genii. Ci despre elevul simplu, nebăgat în seamă, disprețuit uneori, marginalizat de cele mai multe ori, cel care într-o zi își va lua viața în mâini și va construi cu propriile forțe mai întâi o cărare. Apoi un drum. Iar drumul lui va fi peste ani o idee pe care o vor urma mii și mii de alți tineri. 

 

Spune-ne opinia ta

Articole similare

Iubirea nu e totul

Duminică, 19 Noiembrie 2017
377

Magda URSACHE: Un fragment de naţiune?

Duminică, 12 Noiembrie 2017
1123

Oamenii mici din lumea cea mare!

Duminică, 12 Noiembrie 2017
704

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

Marcel Iureș și Serge Ioan Celibidache, la Cinema Unirea Botoșani, proiecție specială a filmului "Octav"! FOTO

Duminică, 19 Noiembrie 2017
834

Public, emoție, copilărie, sensibilitate, un film despre România frumoasă, un actor fascinat de propriul personaj și un regizor îndrăgostit de țara lui și a părinților săi!Pi...

La mulți ani, Elena Cardaș! "Nu există facultate de făcut scriitori. Scrisul este un mister!"

Miercuri, 15 Noiembrie 2017
1975

Există oameni care au puterea de a se situa în fața propriului destin și de a-și trăi mai departe faptele cu detașare și firească înțelegere a lumescului. Extraordinarul se î...

Caravana UAIC ajunge în peste 150 de licee din țară pentru a prezenta elevilor oportunitățile de studiu

Marţi, 14 Noiembrie 2017
191

În perioada noiembrie 2017 - mai 2018, Caravana UAIC, formată din studenți şi profesori de la cele 15 facultăți ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (UAIC) și re...