Public, emoție, copilărie, sensibilitate, un film despre România frumoasă, un actor fascinat de propriul personaj și un regizor îndrăgostit de țara lui și a părinților săi!
Pietonalul Unirii, sâmbătă seara. Plouă mai degrabă năstrușnic decât amenințător. În fața Cinematografului, forfota atrage privirile trecătorilor. Lume multă, copii și părinți, bunici și adolescenți. Liceenii din trupele de teatru sunt acolo, olecuță înfofoliți și mai mult nedumeriți: Marcel Iureș nu va intra pe covorul roșu, se va arăta publicului abia la finalul filmului.
La intrare își face loc, discret și fără să atragă atenția, regizorul Serge Ioan Celibidache. Se plimbă, se răsucește. Până când este înconjurat de liceeni. Nu poți să nu observi disponibilitatea regizorului de a afla cine sunt adolescenții, ce fac, unde joacă, de ce joacă, ce le place, cum le place. Apoi, cu răbdare și voce clară, în româneasca pariziană atât de specifică lui Serge Celibidache, le vorbește liceenilor minute în șir despre film, pasiune, artă, dăruire.
Sala e plină și tristețea se strecoară, totuși, ca un fior rece. La premiera filmului, în urmă cu o lună, în sală nu au fost nici zece oameni. Câți vor fi în serile următoare? Iubim filmul sau actorul care ne vine la picioare? Este impresionant efortul acestor oameni de a străbate orașele și orășelele țării. Dar ne face asta să iubim filmul? Să revenim în sala de cinema și când nu mai avem covor roșu, camere de filmat, interviuri, autografe?
Marcel Iureș, interpretul rolului Octav, regizorul Serge Ioan Celibidache și Cristina Dobrițoiu, producător executiv al filmului, au demonstrat că își iubesc publicul. Au arătat că dincolo de talent, notorietate, statut social, există o noblețe umană care nu poate fi interpretată, nu poate fi disimulată. Există bunătate și respect. Asta a simțit publicul sâmbătă seara, după proiecția filmului "Octav".
Întrebări naïve sau încărcate de emoție, observații copilărești sau intervenții scotocitoare. Un public entuziast, curios, încântat, dornic să prelungească tot mai mult prezența artiștilor pe mica scenă a Cinematografului. Un actor uriaș – Marcel Iureș, un regizor purtător de emblemă românească de prestigiu international – Serge Ioan Celibidache, fiul celebrului dirijor Sergiu Celibidache.
O seară din care botoșănenii au învățat că viața merită trăită până în ultima clipă pentru că acolo, în clipa de pe urmă, totul ar putea căpăta sensul niciodată găsit. Botoșănenii au aflat că România e mai mult decât greaua moștenire, mai mult decât gri-comunistoid sau întuneric social-uman. România trebuie reconstruită, regăsită, retrăită.
Ce s-a spus? Ce s-a aplaudat? 
Cum a lucrat Marcel Iureș cu copiii din film? “Greu! Greu! Nu pentru că ei nu sunt talentați. Au o altă temperatură, sunt mult mai cinstiți, nu disimulează, ei nu se prefac că știu mai mult decât știu sau sunt capabili de mai mult decât sunt. Au nevoie de prietenie, de încredere reciprocă. Dacă le-ai câștigat încrederea și sunt parteneri, e prefect, ai chiar de învățat de la ei multe. Ideea e să nu îi înșeli, să fii lângă ei și când le e greu. Alessia (Alessia Tofan, fetița care a interpetat-o pe Ana în film, nota red.) nu știa cât de grav era să mă ceară în căsătorie, dar a făcut-o frumos, așa cum aș fi vrut eu – personajul meu - să mă ceară când eram tânăr”. (Marcel Iureș)
“E o mare onoare pentru noi să fim aici și o enormă bucurie. Altfel suntem niște umbre pe ecran și nu ne întâlnim niciodată cu spectatorii”. (Marcel Iureș)
Viața bate filmul? “Să vă zic eu asta? De ce? Dv. știți mai bine ca mine. Uneori da, bate filmul. Depinde cu ce. Depinde de film. Și viața dvs. are o bucată de ficțiune, de necunoscut, Acela e viitorul. Și atunci faci un film. Mie mi se întâmplă des. Unul dintre motivele pentru care am făcut acest film este că nu știu cum e la 84 de ani. Mulțumesc lui Serge că mi-a dat ocazia. Nu că aș ști acum, dar e o încercare. Nu pot să nu vă fac acest compliment, Botoșaniul are o marcă culturală mare. Nu poți să nu vii într-un oraș ca Botoșaniul”. (Marcel Iureș)
Cât a durat filmarea? 32 de zile, din 21 martie până în 30 aprilie 2016. Scenariul a durat 30 de ani. “Prima versiune a fost în tinerețe, la 18 ani, ultima în 2016, când am avut șansa să îl facem în România”. (Sergiu Celibidache)
Tatăl, Sergiu Celibidache, s-ar fi recunoscut în acest film? “Nu m-am gândit la asta. Cum arată Octav a fost o alegere a lui Marcel Iureș. Știam că este riscant, dar l-am lăsat. E o linie foarte fină, dar am reușit să nu cădem în imitație. Orice bătrân se recunoaște, și astfel devine un omagiu pentru tatăl meu. Ideea e să ne regăsim toți. Sper, faptul că mă simt și eu bine în țara asta, pentru că sunt român sută la sută, asta să fie fericirea lui (a lui Sergiu Celibidache, nota red.)”. (Serge Celibidache)
“Eu cred că i-ar fi plăcut. M-a ajutat foarte mult Serge, cu foarte multe lucruri. M-a ținut bine pe o linie foarte îngustă ca să nu devin tatăl lui, ci un bătrân care întâmplător seamănă cu tatăl lui. Eu voiam mai mult să fiu mai zglobiu, dar mi-a spus că nu se poate. Aveam mai multe ghidușii. Nu mi-a spus că tatăl lui nu ar face așa ceva, eu cred că ar fi făcut. Voiam să fac chiar mai mult decât să mă dau pe balustrade”. (Marcel Iureș)
Are Marcel Iureș lucruri în comun cu Octav? “Atât cât are orice om din această sală. Am un trecut, o viață, amintiri care în multe locuri au coincis cu povestea lui Serge. Este una dintre fundațiile pe care stă această poveste: faptul că seamănă cu viața oricărui om. Mișcările dinăuntru sunt aceleași și la 40 de ani, și la 70, chiar și la 84”. (Marcel Iureș)
Cum s-a născut ideea filmului? “Eu sunt de vină. E un concept de timp. Am avut alături de mine oameni în vârstă. Eram foarte aproape de tatăl meu, dar erau totuși 50 și ceva de ani diferență. Mai povestea și el despre tinerețea luil, de copilărie. Încet-încet eu ieșeam din copilăria mea. A fost despre cum călătorim înapoi, cum privești spre copilărie, în vârstă fiind, înțelegi altfel tot ce s-a întâmplat, cu o conștiință dezvoltată, poți să digerezi altfel. M-a fascinat de când sunt mic”. (Serge Celibidache)
Noi proiecte în România? “Da, sertarul e foarte adânc. Avem multe filme în dezvoltare, în discuție. De ce în România? Asta a fost ideea soției mele. A citit scenariul și a spus să facem aici, să adaptăm. Ne-am gândit împreună la Marcel Iureș. Așa s-a născut și a devenit un film românesc sută la sută. Am vrut pe peliculă, chiar daca costă mai mult. Nu am avut mare încredere la început, dar datorez filmul soției mele, Adela”. (Serge Celibidache)
Impactul ar fi fost același dacă filmul era făcut în Franța? “E greu de spus. Nu mă mai gândesc la asta pentru că pentru mine filmul e aici. În țara noastră e o dorință foarte mare să facem filme românești un pic altfel decât sunt cele făcute după 90. Să vedem filme cu soare, cu pozitivitate, fără înjurătură. Am simțit că e o nevoie enormă. De asta cred că suntem primiți bine. E nevoie de asta. Cred că avem nevoie de filme pozitive despre țara noastră". (Serge Celibidache)
Despre film, Știri.Botoșani.ro a scris aici: Octav. Simfonia vieții sau întoarcerea în copilărie, notă cu notă!
