Există imagini care inspiră muzica unui film, la fel cum deseori muzica se translatează în scene de viață. Trăit sub impactul sunetului, filmul Octav este, de la capăt la altul, o simfonie. O compoziție muzicală menită să producă emoție, să provoace în spectator nevoia întregirii de sine.
S-a spus despre Octav că este un film de artă. S-a spus, de asemenea, că ar fi un omagiu adus marelui compozitor Sergiu Celibidache. În mod cert, este un film de care spectatorul din România are nevoie astăzi, într-un timp al profundei degradări spirituale și al negărilor absolute. Coproducție România - Marea Britanie, filmul lui Serge Ioan Celibidachi a recreat pentru publicul românesc un film identitar.
Toată lumea știe că regizorul filmului Octav este cineastul Serge Ioan Celibidachi, fiul celebrului muzician Sergiu Celibidache. Însă mai nimeni nu amintește de cel puțin la fel de celebra mamă a lui Serge, Ioana Celibidache. Pictoriță cunoscută, dar mereu rămasă în umbra soțului ei, Ioana Celibidache era nepoata de frate a Mariei Pillat, soția poetului Ion Pillat. În anii 2000, în urma unei vizite la Paris, Monica Pillat (fiica lui Dinu Pillat) a scris o carte memorabilă, "Ioana Celibidache, o mătușă de poveste". Sergiu Celibidache a fost al treilea soț al Ioanei Celibidache, din căsătoria celor doi ivindu-se Serge Ioan. În 1946, Ioana a fugit din România. Pe când era căsătorită cu al doilea soț - Nicolae Duca, l-a cunoscut pe Sergiu Celibidache, de care s-a îndrăgostit fulgerător. "M-am întors acasă plutind, ca de pe altă lume, şi i-am spus lui Nicolae: L-am găsit pe bărbatul vieţii mele!".
Desigur, filmul lui Serge Ioan Celibidachi nu este despre părinții săi, deși regizorul recunoaște că este un omagiu adus lor și că personajul Octav îl întruchipează (la sugestia lui Marcel Iureș) pe bătrânul Sergiu Celibidache. Însă ma există elemente care readuc în atenție momente din biografia cineastului. De pildă, mama lui Octav era pictoriță, filmul gravitând o bună parte în jurul poveștii unui tablou pictat de către mama sa în copilărie. Un alt element din biografia Ioanei Celibidache se poate atașa cu ușurință unor imagini din film. De pildă, copilul Octav află că mama sa este o foarte talentată pictoriță, dar care a renunțat la aspirațiile artistice pentru a îngriji cei patru copii. "S-a sacrificat pentru voi, întărește tatăl". Fără să facă în vreun trimitere la mama sa (care, spre deosebire de personajul din film, era o femeie exuberantă, plină de viață, care a trăit până la 87 de ani), secvența mărturisirii din film ne duce către o alta, din viața reală, care ne dezvăluie că Ioana a rămas mereu în umbra celebrității soțului ei: "Nu tu publicitate, nu tu comerţ, nu tu agent, nu tu să te pui în prim-plan. Nimic. Am fost totdeauna cea care s-a pus în umbră".
Filmul Octav urmează un scenariu scris în urmă cu mulți ani, în adolescență, împreună cu James Olivier. Cei doi au construit o poveste care vreme de mai bine de trei decenii a așteptat să prindă viață în sunet și imagine. "Privind în urmă la ce am scris atunci ca adolescent, consider că nu conştientizam pe deplin însemnătatea scenariului, însă temele prezentate în el au fost mereu aproape de realitatea mea, de ce simţeam eu că vreau să transmit. Acum, am mai multă profunzime şi cred că abia acum înţeleg cu adevărat sensul bogat al textului. Motiv pentru care mă bucur că am ales să îl ecranizăm acum şi nu m-am grăbit să îl pun în producţie atunci, când eram mai tânăr. Cumva mereu am avut încrederea ca o să fac acest film, la momentul potrivit", spune Serge Ioan Celibidachi astăzi.
Suucesul filmului se poate datora acestui scenariu de o sensibilitate rară. Dar la fel de bine se poate datora colaborării cu unul dintre cei mai străluciți compozitori de film din lume: Vladimir Cosma. Stabilit în Franța, un exilat care a purtat în inimă dorul de România, Vladimir Cosma a trăit în preajma familiei Celibidache. Poate de aceea a simțit notă cu notă fiecare imagine din film. Pentru că, asemenea personajului principal, Viorel Cosma a retrăit propria poveste: întoarcerea acasă, emoția revederii locurilor dragi, a țării în care s-a născut, reconectarea la propria copilărie.
Spectatorul nu poate să nu simtă forța muzicii din filmul Octav. Un film pe care nu îl poți concepe în afara sunetului. O extraordinară coloană sonoră, care îmbină uimitor compoziția instrumentală cu muzica naturii (ciripit de păsări, vântul, glasurile copiilor). Regizorul creează chiar o scenă impesionantă între copilul Octav și tatăl său, la pian. "Voi cânta o notă și îmi vei spune când se termină", spune tatăl și copilul ascultă concentrat. "E gata", spune după un moment de așteptare, dar tatăl îi spune să lipească urechea de pian. În lemnul instrumentului, nota încă vibrează. Precum amintirile care păstrează în noi vibrațiile, emoțiile de peste ani. Din acel moment, lecția de pian devine cea mai importantă lecție de viață din film: Viața noatră este o compoziție muzicală. Notele acestei compoziții sunt toate întâmplările, evenimentele din viața noastră, care vibrează în noi sub forma amintirilor. Dar dacă elimini o notă, o singură notă din această simfonie, oricât de dureroasă ar fi amintirea ei, atunci te vei dezechilibra.
Marcel Iureș trăiește această simfonie a vieții, notă cu notă. Mai ales acele note pe care până la 84 de ani le-a șters sau a refuzat să le accepte în propriile amintiri. Filmul Octav este despre refacerea acestei simfonii, cu bucuriile și suferințele copilăriei. Odată întregită muzica vieții, Octav recapătă bucuria de a trăi, recuperează fericirea clipei și înțelege că acolo, în copilărie, se află cel mai important tezaur, cel pe care se sprijină toate zilele care urmează.
Impresionează la Marcel Iureș fiecare cadru. Fiecare privire. Reușește extraordinar să extragă din fiecare spectator o tresărire de viață. Fizionomia feței, de un firesc înduioșător, vorbele scoase din stereotipiile cinematografice și așezate într-un copleșitor de autentic registru, uimirea pe care o trăiește atât de intens în fața copiilor, emoția cu care se lasă purtat în jocul Anei (interpretată de Alessia Tofan). Toate acestea fac din Octav ceea ce este: un film de artă, un elogiu adus vieții în întregul său.
Întâlnirea cu Victor Rebengiuc este una cu atât mai puternică sub impactul emoției, cu cât povestea celor doi prieteni din copilărie se sprijină, în film, pe o istorie comună a vieții. Spiridon este fiul îngrijitorului, rămas să îngrijească de casa care acum se va vinde. Spiri, așa cum îi spune bătrânul său prieten, începe prin a echilibra simfonia în care este învăluit Octav. Este instrumentul care are menirea de a-l împăca și de a-l întoarce în trecutul dureros, dar nu cu suferința copilăriei, ci cu iubirea și înțelepciunea vârstnicului.
Excepțional jocul copilului Octav, interpretat Eric, fiul actorului Andrei Aradits. O alegere potrivită, pe care regizorul o valorizează nu doar prin interpretare, cât prin secvențe atent studiate (umbra copilului care se proiectează pe dușumeaua casei sau pe tabloul neterminat al mamei), cu impact puternic și cu semnificații bine conturate.
Andi Vasluianu, Lia Bugnar, Ioan Andrei Ionescu, Mihai Dinvale, Maria Obretin sunt actorii care întregesc o poveste pe care o simți în toți porii, cu care te identifici și pe care o iei din sala de cinema și o străbați din nou și din nou, în intimitate. Pentru că Octav asta face: sfarmă lacăte demult ruginite, deschide ferestre prăfuite, alungă păienjenișul de dureri în care te-ai complăcut. Și înveți să privești în tine cu înțelegere, să accepți toate notele din simfonia vieții tale și să faci din clipa prezentă un regal al bucuriei trăite.
