”Uite bă nesimțiții de astăzi! Ce dracu', un pic de respect!" Eram în acceleratul Petroșani-București, încercam să-mi ocup locul. Vara lui 1986.
Biletul buclucaș îmi fusese cumpărat de un coleg care locuia în Petroșani și făcea naveta la liceul din Lupeni unde-mi completam stagiatura. Toată ziua am huzurit făcând program de voie deși gândul la călătoria care urma putea să înspăimânte pe oricine: Lupeni-Petroșani- București- Suceava-Botoșani.
Aveam bilet cu loc, ce raritate, și aveam de gând să dorm până dimineața. Așa cum văzurăți însă locul meu era ocupat de o persoană mai în vârstă iar ceilalți se solidarizară cu ocupantul. Geaba arătam biletul, nimeni nu dorea să constate legalitatea drepturilor mele, toți vituperau împotriva mea și a generației mele degenerate.
Nimic de făcut, stau în picioare, ale mele, ale altora, până în dimineața zilei următoare. Cum ajung la Gara de Nord, cu multele bagaje-plecam în vacanță de vară, cu un ocol la Bălușeni, lângă Botoșani, pentru a o recupera pe Ileana- alerg direct la casele de bilete de clasa I. Sfârșit de puteri, cer doamnei din spatele ghișeului un bilet până la Suceava. Doamna îmi spune că nu mai sunt locuri. Explic situația, de unde vin, unde mă duc, disperarea mea lua forme patetice și conving totuși, primesc cartoanele verzulii, deși doamna îmi zisese că la clasa I nu se dau bilete fără loc.
Bag biletele în buzunarul de la spate al raiaților și urc destul de mândru în vagonul de clasa I. Nimeni pe hol, aveam loc pe toată lungimea vagonului, dacă doream aveam acces și la toaleta din cap, aerul era curat, era dimineață, eram tânăr, aveam și la ce să mă gândesc... perfect! E adevărat că atunci când aruncam câte o privire în compartiment și vedeam luxul și comoditatea ocupanților mă cuprindea o furie oarbă, dar împotriva cui?
Mai aveam o stație până la Suceava când controlorul veni să-mi găurească biletele. Rămase însă spânzurat în aer: ”vă văd cam obosit, de ce nu luați loc ?" Blocat, răspund cu o oarecare întârziere, încercând să n-o bag în rahat pe doamna de la ghișeul Gării, povestind ultimele aproape 24 de ore cu trenul.
,,Păi da, dar aici scrie că aveți loc și e chiar în compartimentul ăsta", și arătă cu mâna alături.
Mă uit și văd într-adevăr cifrele scrise cu pixul. Controlorul plecă ridicând din umeri, eu ce să fac, n-avea rost să-mi bag bagajele și să mă arunc și eu pe bancheta cu catifea vișinie, așa că rămăsei demn pe holul vagonului de primă clasă.
În curând ajunserăm în Suceava Nord, mi se recomandă să cobor pentru că trebuia să Schimb pentru Botoșani. Fug la ghișeu, măcar aici să prind un bilet cu Loc. Pe ghișeu se lăfăia un A4, ”Trenurile spre Botoșani nu mai circulă, din lipsă de motorină"! Mi se explică faptul că motorina era rezervată campaniei agricole, era iulie, se recoltau Păioasele.
Orice problemă are soluție: în spatele Gării era unul cu o Dacie care mergea chiar la Botoșani dar trebui să mai găsesc alți 3 clienți ca să meargă omul pe Plin, doar și benzina era raționalizată. Încăpurăm greu că toți aveam bagaje iar unele erau Contondonte dar știm cu toții că totul se rezolvă- din nou- cu bunăvoință!
Intrăm în Botoșani, oraș mare și frumos.
Din păcate Vizitiul nostru se opri după câteva sute de metri de oraș. Mă informez, de altfel ceva știam, Bălușeniul unde Ileana ostenea la școala din sat pentru a-și depăna stagiatura, se afla la 10-12 km. sud de oraș.
Ia să vedem cine ghicește? Exact, transportul în comun, doar că și acesta era suspendat din lipsă de, exact, de motorină, doar era campanie agricolă.
Spuneam despre frumusețea orașului, de data asta nu reținem decât că e foarte lung și mi-au trebuit ore să-l străbat cu bagaje cu tot.
Ies din oraș pe la Poarta sudică ( spre Flămânzi sau mai departe Iași) dar ce să vezi sute de oameni erau la Ocazie. Fluturau din mâini, fluierau din dește, făceau ce făceau și pentru unii Miracolul se întâmpla. Dându-mi seama de inutilitatea actului, mă duc câteva sute de metri mai la vale și mă bag sub un prun de margine, pe marginea șanțului, nu conta că iarba era toată plină de praf. Mă lăsai în plata Domnului, nu e de înțeles ce înseamnă asta, dar nu vedeam nici o salvare.
Nu cred că adormisem când niște frâne sau chiar un claxon opriră o mașină lângă mine: ”hei, ce faci, nu mergi cu mine"? întrebă domnul de la volan, parcă era Dumnezeu nu altcineva. ”Merg, merg, dar io vreau să ajung la Bălușeni"! ”Știu perfect unde e, hai cu mine"!.
Foarte suspect, domnul era Domn, mâna lui Dumnezeu îl adusese la mine. Nici că oprise la mulțimea delirantă din spate, ocazioniștii dintre care unii, văzând că mașina oprise în dreptul meu alergau să ne prindă. Nu cred că vreți să vă mai povestesc încă o dată peripețiile mele, lui i le-am spus. (Domnului șofer).
După vreo jumate de oră de mers cu peste 80 la oră, îmi fac socoteală dacă nu trecusem cei 12 km. pâna la Bălușeni și întreb. ”Stați liniștit, doar v-am zis, cunosc locul" mă calmă Salvatorul meu. Într-adevăr mai mergem cateva minute și omul oprește într- o pădure monumentală. ”Uite o iei pe cărarea aceasta, mergi ce mergi și dai direct în sat". Dumnezeu nu-mi primi nici-un ban ba mă duse cu bagajele peste drum. Colnicul din pădure era frumos Rău, mă duce într-o pajiște unde niște copii se jucau. Întreb de Bălușeni și ei răspund cu ridicări din umeri, cică nu au auzit. Boscorodesc și eu un pic în gând… uite bă cine zicea că moldovenii sunt deștepți", dar țin drumul căci simțeam că gata, se terminau chinurile mele.
Ies din pădure și dau de niște tractoriști: ”Bălușeni? Aista nu-i pe aci bre, ie înapoi spre Botșani!”, mă lămuresc ei. Întreb dacă mai e vreo soluție în afara înapoierii pe unde venisem… Cum să nu? Doar un deal și o vale și gata, ai ajuns"! Singura problemă era că dealul și valea asta erau plantate cu porumb care era mai înalt ca mine iar rândurile erau perpendiculare pe direcția mea de înaintare. Ce să fac, mă pun în mișcare cu tot cu bagaje că doar nu le lăsasem pe drum. Se lăsase bine seara, mă apropiam totuși de sat și atunci am priceput de ce fraza lui Sadoveanu, versul lui Eminescu, tânguitul viorii lui Porumbescu sunt așa de lungi... Păi da, la ei o vale și un deal sunt de câteva ori distanța de la Cerna la Drăgănele.
Satul e sat, mă duc la școală. Aici, în secretariat, secretara lovea cu furie clapele mașinii de scris. O salut, mă recomand și povestesc cele de mai sus, din când în când femeia mă încuviința, eu mă uitam în podea și turuiam într-una. ”Dumneata trebuie sa fii Domnul Enache, soțul Ilenei, nu-i așa? A fost la gară în Botoșani să te aștepte dar n-ai venit. Du-te că te așteaptă acasă (îmi spune unde e gazda). Iar pă mine mă iertați, eu sunt surdă!"
(O scriere de Iulian Enache)
(Iulian Enache, Foto: Facebook)