După-amiază de decembrie, Botoșani. Taximetristul molcom se dovedește a fi dornic de vorbă și repede răbufnitor de toate cele.
Îi indic locul unde vreau să ajung. Nu știe unde e. Vizavi de Biserica Militară, îi spun. ”Avem noi Biserică Militară în oraș?!”, își aruncă el mirarea peste umăr și cotește imediat la dreapta, pe Calea Națională. ”O iau oricum pe aici, apoi vedem noi”.
Și drumul curge, preț de câteva minute, odată cu vorba lui care urcă în intensitate pe măsură ce ne apropiem de destinație. ”Nu mai cunosc așa bine orașul”, povestește. ”Am fost plecat mult pe afară, m-am întors de curând și ca să nu stau degeaba am zis să fac ceva taximetrie”.
Vocea frământă un soi de nemulțumire pe care o stăpânește cu greu. Apoi o slobozește fără să mai aștepte vreo aprobare. ”Nu mai poți trăi în țara asta, avem niște politicieni corupți, corupți, nicăieri ca la noi!”. Se supără pe toți și pe fiecare în parte.
La jumătatea cursei, privesc aparatul din mașină. Ar fi trebuit să îmi indice cât am de plătit. E liniște, deocamdată nu am nimic de achitat. Pentru că… aparatul e închis.
Îl ascult pe taximetrist și mă gândesc: și cu noi, ăștia care ne furăm unii pe alții, cum facem?
Îl ascult cum îi înjură pe ”ăi de sus”. Ajung la destinație. Suma e mult peste ce am plătit săptămâna trecută, pe aceeași distanță.
Îi pun banii în mână și îmi imaginez că, dacă ar fi un protest împotriva politicienilor, el ar fi primul… Pe bună dreptate, zic. Aș merge și eu. Dar cum se face că, până să ajung la protest, mă fură al meu, cel de lângă mine?!
