Nu apuc să îmi trag încălțările pentru a ieși din casă, că se aude un ciocănit în ușă. Nițel nesigur, și totuși ușor intruziv, dar imediat îmi dau seama că îmi sună cunoscut. Deschid ușa și o revăd. Vine des prin cartier, habar nu am de unde. E tânără, minionă, cu o voce cumincioară, dar hotărâtă. De fiecare dată cere ceva de mâncare, dar nu refuză nimic (haine sau bani). La fel și acum. Începe și o poveste din care aud doar ”…fratele meu mort” – da, știu, ”mâna întinsă care nu spune o poveste…”, dar vocea ei nu se aliază cu vreun timbru de adevăr. Îi fac un pachet cu ce găsesc prin casă, îi dau și închid ușa.
De pe hol se aude gălăgie, disting imediat vocea vecinei mele din față și a tinerei care tocmai îmi bătuse în ușă. Trecută bine de 80 de ani, văduvă de ofițer, vecina iese greu din casă. Când ajung în dreptul lor asist la o conversație care începea să ”se taie” precum o maioneză fără un strop de lămâie. Vecina avea în mână niște bancnote de 1 leu.
-Uite, mergi până la magazin (magazinul e peste drum!) și ia-mi o pâine, apoi îți dau și ție de o pâine.
-Nu știu unde e magazinul, eu nu-s de pe aici.
-Peste drum! Faci un minut! Îmi iei o pâine și îți dau și ție de o pâine, repetă vecina care dă semne de nervozitate.
-Nu știu eu de niciun magazin, repetă și fata și întinde mâna după bani.
O întreb pe vecină dacă are nevoie de ceva și întrerup astfel negocierea ce nu părea să ducă la nimic bun. Îmi întinde banii și mă roagă să îi iau o pâine de secară. Plec la magazin, lăsându-le acolo. Când mă întorc, liniște. Bat la ușă, dau pâinea. Arată a lehamite cu mâna către etajele de sus:
-I-am spus: du-te la altă ușă, nu îți dau nimic! Cum tu ceri ajutor, și eu am avut nevoie de ajutor! Mereu le-am dat, acum aveam și eu nevoie de o mână... Fată tânără, fără oleacă de suflet…
Plec cu inima strânsă. E trist. De câte ori, într-un moment anume, nu am ajuns noi înșine cerșetori? Nu de bani, nu de mâncare. Cerșetori de bine. Și rămânem cu mâna întinsă.