Se împlinesc astăzi 255 de ani de la nașterea unui titan: Ludwig van Beethoven (16 decembrie 1770 – 26 martie 1827).
”Îmi vâjâie urechile tot timpul, ziua și noaptea. Pot să spun că duc o viață nefericită, pentru că e imposibil să le spun oamenilor: sunt surd. Ah, cum aș putea să recunosc o infirmitate exact în acel simț care la mine trebuie să fie mai bun decât la alții, un simț cu care am fost înzestrat în cel mai înalt grad, spre deosebire de majoritatea oamenilor din profesia mea…”, spunea marele compozitor în apusul vieții. de doar 57 de ani.
La 47 de ani era de tot surd, deși mai avea zile când reușea să distingă muzica. A dus cu surzenia o luptă eroică și dramatică. A continuat să cânte la pian, să compună, să dirijeze. Gesturile erau sălbatice, incapacitatea lui trupească deruta orchestra. Însă Beethoven reușea ceva ce doar un geniu era în stare: a înlocuit auzul cu văzul.
Instrumentiștii au lăsat mărturie despre cum lucrau ”sub ochii lui Beethoven”: ”Spun intenționat sub ochii lui Beethoven, pentru că sărmanul om era atât de surd încât nu mai putea auzi sunetele divine ale propriilor sale compoziții. Urmărea cu mare atenție mișcarea arcușurilor și putea astfel să judece și cele mai mici imperfecțiuni de tempo sau de ritm și să le corecteze imediat”.
Beethoven... Surzenia îi afecta doar auzul extern, nu și pe cel intern. Beethoven avea auzul absolut din acest punct de vedere, distingea orice notă sau combinație de note. Atât de bine încât era capabil să redea corect orice notă de pe portativ.
Avea 54 de ani când a avut loc prima audiţie a Simfoniei a IX-a (”Oda Bucuriei”). A fost dirijată de însuşi Beethoven... surd. Se întâmpla în anul 1824, în Viena. O Vienă fierbând în aşteptarea evenimentului, care se petrecea la şapte ani de la ultima audiţie oficială a unei simfonii a compozitorului.
Publicul îl aştepta, îl adula, îl iubea. Pe Beethoven, care se încăpăţâna să existe în mijlocul muzicii, chiar dacă sunetul dispăruse pentru totdeauna pentru el.
Audiţia pentru Simfonia a IX-a a fost un dezastru! Instrumentiştii au făcut faţă doar pentru că un alt dirijor stătea, discret, în spatele lui Beethoven, şi conducea audiţia.
Însă publicul a simţit forţa simfoniei, a simţit măreţia şi frumuseţea muzicii. În cele din urmă, toți au înţeles şi ce se întâmplă: Beethoven era surd, nu putea auzi aplauzele!
Când s-a întors spre sală, o mare de batiste albe flutura în faţa lui... Un ropot de aplauze mute, transformate în zbor alb, pentru un uriaş fără sunet.