La mijlocul lunii septembrie, presa din România prelua și comenta, în acorduri mai mult mai puțin vehemente, un document declasificat de către Ministerul Apărării Naționale, din care reiese că minerii care au făcut ravagii în București (13-15 iunie 1990) au fost hrăniți și protejați de către șefii statului. Asta în timp ce victimele erau hăituite, lăsate să moară în agonie, fără să li se facă nici astăzi dreptate.
În fapt, pe data de 18 iunie 1990, general-maior Ioniță Botoș, comandantul Serviciilor Armatei, formula o adresă către prim-adjunctul ministrului Apărării Naționale, generalul Vasile Ionel. Obiectul adresei: aprobarea "dării la scădere" a unor cantități de alimente și obiecte de igienă ce au fost oferite civililor care "au participat la restabilirea ordinei și liniștei în capitala țării" între 14 și 1 iunie 1990. Suma totală ce rezultă din "darea la scădere" se ridica la 866.000 lei. Jurnaliștii de la Pressone au solicitat sprijinul profesorului universitar de economie Bogdan Glăvan, pentru a actualiza suma. Astfel, în banii de azi, valoarea ar fi de aproximativ 670.000 de euro.
Pentru a ne face o idee asupra "grijii" pe care statul român a manifestat-o față de minerii "salvatori", să amintim doar că este vorba despre 15,5 kg de lapte praf, 51,7 kg sare comestibilă, 5.484,5 kg făină albă și alte 77 kg făină neagră, brânză de oi, conserve, marmeladă, oțet, drojdie de bere, 472 kg de biscuiți, 4.200 cutii de conserve de vită, apă minerală etc. Însă grija față de minerii eliberatori a mers și mai departe. Armata a trimis și aproape 1000 de costume salopetă kaki și tot atâtea perechi de bocanci, precum și aproape 1500 perechi de ciorapi de bumbac. Plus maiouri, chiloți (950 de bucăți), prosoape, săpun de ras, lame de ras, aparate de ras, până la periuțe de dinți și pastă de dinți (700 de bucăți).
Cum am amintit mai sus, destinatarul adresei (cel care aproba cererea) era prim-adjunctul ministrului Apărării Naționale, generalul Vasile Ionel.
Cine a fost Vasile Ionel?
Vasile Ionel s-a născut la Botoșani, în 22 martie 1927, și în 1990 îndeplinea funcția de Șef al Marelui Stat Major al Armatei Române (1989-1991). A fost elev al Liceului "August Treboniu Laurian" din Botoșani, pe care l-a absolvit în anul 1945. Chiar din acel an (1945) a plecat spre Pitești, unde a urmat Școala de Ofițeri de Artilerie. În 1989 este selectat pentru a urma cursurile Academiei Militare de Artilerie și Rachete a URSS de la Moscova, unde a absolvit în 1954, ca șef de promoție.
Revenit în România, ocupă diverse funcții militare, fiind trecut în rezervă în anul 1980 (de către Nicolae Ceaușescu, care este decis să scape de generalii școliți în URSS. Mai exact, Directia IV a de Contrainformatii Militare a Securitatii consdera că Vasile Ionel era agent sovietic, celebrul dosar Corbii). Este în schimb, timp de patru ani, director general al Centralei Canalului Dunăre - Marea Neagră, unde erau duși opozanții comunismului.
Pe 28 decembrie 1989, Ion Iliescu, președinte al Consiliului Frontului Salvării Naționale, îl reactivează pe Vasile Ionel, numindu-l în funcția de Șef al Marelui Stat Major al Armatei Române, cumulând și funcțiile de prim-adjunct al ministrului Apărării și secretar de stat al MApN. În 1991, prin Decret prezidențial, este numit în funcția de consilier prezidențial, șef al Administrației Prezidențiale, fiind și membru al Consiliului Suprem de Apărare a Țării. Este trecut în retragere pe 1 octombrie 1995, la un an după ce, prin Decret prezidențial, era înaintat în gradul de general de armată.
În dosarul mineriadei, numele lui apare în declarațiile oferite procurorilor militari. Vasile Ionel a spus că i-a cerut atunci președintelui Ion Iliescu "să nu implice Armata în această acțiune de restabilire a ordinii în Piața Universității deoarece legea interzice acest lucru, iar MI are efective suficiente, de peste 11.000 de militari", dar că a fost ignorat de acesta.
În 2004, în ultimul an de mandat (2000-2004), Ion Iliescu îi încredințează lui Vasile Ionel administrarea uzinei de armament MFA Mizil, cea care vindea armament omologat NATO.
Despre botoșăneanul Vasile Ionel, generalul Victor Atanasie Stănculescu avea să declare, mai târziu, că foarte probabil să fi fost adevăratul șef al rețelei KGB-GRU în România. Același general a scris, în cartea "În sfârșit, adevărul…", că Vasile Ionel a fost însărcinat cu organizarea procesului Ceaușeștilor, în legătură cu care Silviu Brucan, Gelu Voican Voiculescu și Ion Iliescu i-au cerut să-i suprime pe Elena și Nicolae Ceaușescu.
Vasile Ionel a murit în iunie 2015. La vârsta de 88 de ani.
Sălbăticie răsplătită cu mulțumiri și sărutări de mâini!
Revenind la ce s-a întâmplat în 1990, mineriada din 13-15 iunie s-a soldat cu 7 morți, peste 700 de răniți și circa 3.500 de oameni bătuți, Asociația Victimelor Mineriadelor susţinând însă că numărul morţilor din cele trei zile ar fi de 188.
Referitor la grija înduioșătoare manifestată față de mineri, fostul prim-ministru Petre Roman a avut o explicație cel puțin la fel de înduioșătoare: "Era un gest umanitar, ce să faci cu 8-9.000 de mineri nemâncați și obosiți?". Și apoi: "Înțelegerea a fost cu totul alta. Dar, era o problema absolut elementară, pur și simplu de ordin umanitar. Trebuiau hrăniți, pentru că erau veniți în condițiile impropii în care au venit, în noapte", a spus Petre Roman, la Europa FM.
Dar să nu uităm că guvernanții au fost susținuți atunci nu doar de către ortacii din Valea Jiului, ci și de către civilii care - cum vedem în celebra fotografie (stânga) a lui Dinu Lazăr - nutreau o la fel de înduioșătoare recunoștință față de mineri. Mineriada din zilele de 13-15 iunie 1990 ar trebui să facă tema unor studii în şcolile româneşti. La fel cum studiul comunismului ar trebui să fie materie obligatorie.
În dimineaţa zilei de 14 iunie 1990, Ion Iliescu ţine celebrul discurs în faţa minerilor: "Dragi mineri, mă adresez dvs. mulţumindu-vă pentru răspunsul de solidaritate muncitorească pe care ni l-aţi dat, la chemarea noastră. Delegaţia de mineri se va deplasa spre Piaţa Universităţii, pe care vrem să o reocupaţi dvs. Aşa cum aţi văzut, de această dată avem de-a face cu elemente de-a dreptul fasciste. Să instaurăm o democraţie veritabilă, responsabilă în faţa poporului. Tocmai acum aceste elemente au încercat să submineze elementele noastre democratice. Vandalii se dedau la acte barbare împotriva poporului".
Morţi şi răniţi. Clădiri devastate, distrugeri iremediabile. După intervenţia minerilor în Piaţă a urmat un nou discurs al lui Ion Iliescu. "Vă mulţumesc încă o dată pentru ce aţi demonstrat în aceste zile. Ca sunteţi o forţă puternică, cu o puternică atitudine civică, muncitorească. Oameni de nădejde şi la bine, dar mai ales la greu". Minerii scandează în uralele cu care erau atât de obişnuiţi înainte de 1989: "Uraaaa! Uraaaa!". La câteva zile de la masacrul din Piaţa Universităţii, acelaşi Ion Iliescu declară mulțumit la RAI 2: "Nu este niciun mort provocat de mineri. Minerii, la rândul lor, au făcut şi lucruri bune. Ei au ajutat să fie curăţată Piaţa Universităţii de urmele vandalismelor din ajun şi reluarea traficului. Ei au pus mâna pe sapă şi au refăcut tot spaţiul verde din faţa Teatrului Naţional".
Pentru cine nu mai știe astăzi, după 27 de ani, ce a însemnat mineriada, e de ajuns să privim imaginea poetului Cezar Ivănescu (foto jos), cel care a fost bătut crunt de "salvatorii" din Valea Jiului. Istoria va pune față în față "umanitatea" înduioșătoare clamată astăzi de Petre Roman și imaginea sfâșiată a unuia dintre cei mai mari poeți ai României.
Cezar Ivănescu: Ortacii l-au întrebat pe șeful în cămașă albă dacă să ne arunce de pe balcon sau nu!
Iată mărturia Clarei Aruștei, într-un interviu acordat publicației noastre:
Pe 14 iunie 1990, Cezar Ivanescu se afla, alaturi de alti scriitori, in sediul Societatii Scriitorilor Romani pe care tocmai o reinfiintase (situat pe bulevardul Magheru, intr-un apartament aflat la etajul al treilea). Cu totii au trait momente greu de redat, imaginati-va numai pentru o clipa groaza si frica prin care au trecut atunci cand au vazut ca, in ciuda eforturilor lor de a baricada usa de la intrare cu mobila din apartament, minerii spargeau totul, cand au zarit cum trec, prin usa dulapului, ca in filmele horror, lamele sclipind ale topoarelor. Au urmat ore intregi in care au fost batuti. Ore in care, pe langa batele mineresti, au fost nevoiti sa infrunte si ura bruta a agresorilor, sa nu uitam ca mineriada a fost cel mai cumplit atac in banda cu putinta intr-o tara moderna si ca nici in cea mai neagra perioada stalinista organele de represiune nu si-au permis sa omoare oameni la lumina zilei. Recent am descoperit un manuscris al lui Cezar Ivanescu "45 de ani de Dictatura si 7 de Teroare“ in care descrie si momentele prin care a trecut atunci, cu greu am putut citi si culege acele pagini, inca imi rasuna in urechi: "Doar am lesinat de cateva ori".
Citez: "Stiind sa ma apar, desi am primit [...] cat a durat masacrul mii de lovituri, doar am lesinat de cateva ori, rezemat cu spatele de perete, ca in corzi, dar nu am cazut la podea, nici in ring nu am cazut niciodata, singura clipa de slabiciune cand era sa ma prabusesca a fost cand mi s-a oprit privirea pe fata Alexandrei care tocmai era strivita de un pumn de miner si troznea, am inchis ochii si probabil am fost groggy cateva minute bune, pentru ca Miron Manega imi relateaza ca dupa ce s-a auzit troznitura fetei Alexandrei, a urmat o scena pe care eu am scapat-o: ortacii l-au intrebat pe seful in camasa alba, daca sa ne arunce de pe balcon sau nu, [au fost doar balansati peste balustrada balconului, in uralele maselor din strada – n.n.] seful dupa ce a aruncat o privire de pe balcon in strada, ar fi spus: «nti!“ e prea multa lume!»: n-am clarificat nici azi ce sens avea enuntul lapidar cu pricina, era reflexul unei jene, ori constatarea unei ineficiente, am fi putut cadea pe capul admiratorilor lor si murea cine nu trebuia..." (Cezar Ivanescu, 45 de ani de Dictatura si 7 de Teroare)
Acasa... acasa a venit transfigurat, clatinandu-se, rosu de sange, intrand pe poarta care parea si ea rosie de la lumina amurgului si de la ciresele din ciresul negru de langa poarta, cu capul spart, cusut, cu hainele imbibate de sange, si cu tot trupul tumefiat. Am fost nevoite sa ii taiem hainele in fasii pentru a reusi sa desprindem panza de trupul plin de rani si sange, nu intelegeam nimic, tatal meu nu putea vorbi... si apoi ce forta mai puteau avea atunci cuvintele cand totul parea destructurat de impactul cu realitatea, nu stiam ce va urma, ne gandeam ca poate agresiunea va continua, le luasera si actele, aveau si adresa, asa ca am incercat asemeni unor luptatori primitivi sa ne organizam o aparare, am baricadat cateva geamuri, am stins luminile dinspre poarta si am asteptat inspaimantati sa treaca urgia. Cezar Ivanescu a zacut vreme de doua saptamani intins pe un sezlog, era singura pozitie in care suporta sa stea pentru ca il dureau foarte tare oasele. Dupa ce suferinta fizica s-a mai atentuat a urmat partea cea mai grea, socul psihic si alti doi ani de boala. Da, si-a iertat agresorii.
