La 24 ianuarie s-a înfăptuit cel mai îndrăzneț vis al românilor, cel mai generos și mai asumat act istoric pe care Moldova l-a făurit, jertfindu-se pe altarul Unirii. Nu sunt cuvinte mari, iar România și românii de pretutindeni sunt datori a cunoaște faptele din 1859 și desfășurarea istorică a acestora.
"Unirea e singura stare politică ce putea să asigure viitorul nostru şi să ne permită a da ţării organizarea ce o aştepta de atât de mult timp", spunea Alexandru Ioan Cuza, domnul Unirii. De atunci s-au scurs 159 de ani. Astăzi asistăm la discursuri dodoniene, în damful amețitor al închinării la altarul Moscovei. Igor Dodon, președintele Republicii Moldova, vorbea în urmă cu câteva zile, într-un interviu televizat, despre relația cu România: "La nivel economic, social, umanitar totu-i bine până se ajunge la aceea că ei vor să ne lichideze statalitatea. Băi băieți, nu vă jucați cu focul".
În acest context al istoriei, a vorbi despre Unire înseamnă a asuma nu doar adevărul, ci mai ales a așeza pe făgașul firesc istoria care ne definește ca popor și care ne apără de stridențele falșilor intelectuali, stridențe care ne vulnerabilizează și ne slăbesc încrederea în noi, ca ființă și ca neam.
Prof.univ.dr. Gheorghe Cliveti (director al Institutului de Istorie "A.D. Xenopol" Iași) așeza actul Unirii în contemporaneitate, din perspectiva contestării noastre ca neam, în contextul globalizării și al deconstrucției identitare. Istoricul amintea despre situația ingrată a României, chiar și la un secol și jumătate de la înfăptuirea actului Unirii. "Am mers spre Unire ca un reflex de salvare, de mântuire, pentru că suntem poate cel mai contestat popor, de către vecinii lui. Ca istoric, pot depune mărturie că nu cunosc, în istoria Europei, un popor contestat atât de dur de vecinii lui cum este poporul român. Toți vecinii! Și în trecut, și cu mai multă vehemență astăzi. Ca niciodată, ni se contestă și unitatea și identitatea noastră. Faptul de a fi român este contestat. Românii nu și-au pus niciodată o problemă de conștiință, că nu ar ști cine sunt, s-au lovit însă mereu de o contestare", spunea prof.univ.dr. Gheorghe Cliveti în cadrul unei întâlniri la Dorohoi.
Tema Unirii este importantă, ea nu este doar o temă de adunare a noastră de creștere fizică, de adunare împreună, ci este vorba despre o consolidare în notă identitară. Unirea estea calea românismului, punctează prof.univ.dr. Gheorghe Cliveti. Iar a vorbi despre Unire fără a rosti numele lui Mihai Kogălniceanu înseamnă a privi istoria prin opacități și cioburi de sticlă străine neamului nostru. Kogălniceanu, spune istoricul, a fost arhitectul Unirii, creierul Unirii.
"Mihail Kogălniceanu a spus acel text uluitor: "Unirea, națiunea a făcut-o!" Kogălniceanu cunoștea timpul său ca nimeni altul, el a subliniat astfel valoarea principiului național. Spun istoricii că acea unire a fost cumva nefericită, că Moldova a fost perdantă. Spune și Xenopol: Iașul a ars pe altarul Unirii. Cazul Moldovei nu este unic. În toate construcțiile statale moderne au fost zone care au pierdut. A fost o dispută între Kogălniceanu și liderul grupului separatist moldav, Nicolae Istrati. Istrati spunea că, atunci când vom face Unirea, Iașul va ajunge al doilea Hârlău. Și atunci Kogălniceanu a spus, în cuvintele lui uriașe: "De ar fi să crească troscot pe străzile Iașilor, noi trebuie să facem Unirea, căci nu este vorba despre cauza unui oraș, ci de cauza noastră de a ne uni ca români". Kogălniceanu a înțeles bine acest lucru. Istoria i-a dat dreptate", a completat prof.univ.dr. Gheorghe Cliveti.
"Noi, moldovenii, avem acest sentiment de frustrare că țara ne-ar datora mult pentru că Moldova s-a pus la temelia statului național. Nu întâmplător în tema Unirii noastre se lovește cel mai mult, ca și în tema integrității naționale. Dacă nu suntem uniți, s-ar putea să nu mai fim nici români, să fim altceva. În Unire aveam reazemul și certitudinea că suntem ceva și istoria probează acest lucru. Din această istorie fac parte și simțămintele care ne încearcă pe noi astăzi", a rostit prof.univ.dr. Gheorghe Cliveti.
Ziua de 24 ianuarie a fost o sărbătoare care a și deranjat, ea fiind "exilată" și trecută în umbră ba de Carol I, care a stabilit ziua națională pe 10 mai, ba de Nicolae Ceaușescu.
"24 ianuarie a fost sărbătoare națională. Lucrurile s-au schimbat odată cu venirea lui Carol I. Nu doar Alexandru Ioan Cuza a fost exilat, ci și ziua de 24 ianuarie. Până la jubileul din 1909, când s-a produs dezghețul. Sub comuniști, 24 ianuarie a suferit din greu, era în umbra zilei de 26 ianuarie, ziua de naștere a lui Nicolae Ceaușescu", este de părere prof.univ.dr. Mihai Cojocariu.
Suntem datori să ne cunoaștem istoria. Pentru că numai astfel vom rămâne cu fruntea sus. "Unirea din 1859 a fost aproape exclusiv o operă moldovenească. Unirea din 1859 s-a făcut pe jertfa Moldovei", spune istoricul Mihai Cojocariu. Să nu uităm aceste cuvinte!
Să nu uităm că, în Divanul ad-hoc a Moldovei, Kogălniceanu este ales deputat de Dorohoi. În cadrul acestor şedinţe este remarcat pentru calităţile sale deosebite de politician, fiind unul dintre cei mai fervenţi unionişti. Pe 5 ianuarie 1859, în şedinţa istorică a Adunării Elective din Moldova, Mihail Kogălniceanu pledează pentru alegerea ca domnitor a colonelului Alexandru Ioan Cuza: „După una sută cincizeci şi patru de ani de dureri, de umiliri şi de degradaţie naţională, Moldova a intrat în vechiul său drept consfinţit prin Capitulaţiile sale, dreptul de a-şi alege pre capul său, pre Domnul. Prin înălţarea Ta pe Tronul lui Ştefan cel Mare s-a reînălţat însăşi naţionalitatea română… Alegându-te pe Tine Domn în ţara noastră, noi am vroit să arătăm lumii aceea ce toată ţara doreşte: la legi nouă, om nou. Fii dar omul epocei; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul; fă ca legea să fie tare; iar Tu, Măria Ta, ca Domn, fii bun şi blând. Fii bun mai ales pentru aceia, pentru cari mai toţii Domnii trecuţi au fost nepăsători şi răi…”.
