Este cunoscut experimentul lui Marcel Duchamp, artistul care la începutul secolului XX (1917) a produs poate cea mai mare schimbare în percepția artei și în ceea ce definește ea. După încercări multiple de a identifica un drum propriu, Duchamp a devenit faimos datorită unui pisoar întors la 90 de grade, o lucrare pe care a denumit-o "Fântâna".
Gestul său a vrut, se zice, să fie unul satiric. Însă consecințele expunerii acelui pisoar au fost devastatoare: în primul rand, a scos la iveală un public snob, necunoscător, incapabil să discearnă între artă și kitsch.
De la Duchamp, arta și-a pierdut caracterul sacru sau, cum spune Roger Scruton, realizatorul faimosului documentar De ce contează frumusețea, "arta nu se mai ridică la un plan superior, moral sau spiritual". Mai mult, spune Scruton, ceea ce la început este șocant devine plictisitor și găunos prin repetiție. Obișnuința, dară, ucide și ultima sursă de inspirație.
La 100 de ani de la revoluția artistică a lui Duchamp privim același pisoar întors conferindu-i, cu un aer cunoscător, statutul de obiect de artă. Duchamp ne-a lăsat moștenire un cârd de artiști fără creativitate, care este urmat de un cârd de mediocri diletanți, gata să declame în cor că, nu-i așa, "arta e în ochiul privitorului". Asta în vreme ce criticul a renunțat să mai strige că "împăratul de gol", fapt care a dus la formarea unei complicități nu doar cu artistul, ci și cu publicul mediocru.
Din păcate, pisoarul a devenit un simbol și regăsim această reprezentare în toate domeniile, de la educație până la cercetare și, mai ales, în politica zilelor noastre. În timp ce valoarea autentică își joacă chinuit fiecare șansă de supraviețuire.
Ignoranța spirituală, rigiditatea creativă, surogatele de fericire care ni se oferă cu generozitate pe tarabele din piața publică, au devenit forme ale unei pseudolibertăți care se hrănește cu pâine și circ. Este vorba, în fond, despre cum ne raportăm la valoare. Despre capacitatea de a recunoaște valoarea într-o lume tot mai ușor vandabilă, colcăind într-un superficial autosuficient, ghidat de o mediocritate tot mai flămândă de rating, dornică de expunere și avidă de publicitate.
Se știe, discreditarea artei are consecințe grave în societate, iar lipsa creativității în toate domeniile nu face decât să despartă definitiv omul de transcendent.
"Dacă stai lângă Dumnezeu, comportă-te ca Dumnezeu"
Vitrina societății ne va arăta la nesfârșit același pisoar în fața căruia vom vedea aceleași încremenite priviri, vom asurzi în aceleași zgomotoase aplauze pe care le auzim de un secol. O societate a derizoriului, dezintegrată spiritual care va purta după sine consecințe greu de anticipat în următoarea sută de ani.
Cuvintele lui Cezar Ivănescu, rostite într-un interviu din 1996, sunt cele mai potrivite pentru a rotunji acest secol de la Marcel Duchamp până astăzi: "Artistul trebuie să se situeze într-un plan absolut şi să descrie groaza pe care o trăieşte omul de rând, suferitor într-o lume condusă de proşti. (…) artistul, ca bun creştin, trebuie să fie impotriva puterii, împotriva sistemului... El rămâne ultima salvare pentru omul de rând. El rămâne vocea liberă care trebuie să urle în deşert chiar de-ar fi să-şi scuipe plămânii cu ultimul strigăt. De asta e artist. Că vrea să fie ca Dumnezeu, cum spunea Paul Klee, «doar lângă Dumnezeu îmi aflu locul!»... Păi, dacă stai lângă Dumnezeu, comportă-te ca Dumnezeu".
Cine se încumetă să urle în deșert, chiar de-ar fi să-și scuipe plămânii cu ultimul strigăt? O întrebare pe care suntem datori să o rostim cu voce tare fiecare dintre noi. Chiar dacă nu avem niciun răspuns...