În seara de octombrie în care am urcat sus, ”La Mâțe”, eram pregătită pentru o lansare de carte. Am primit, în schimb, cât nu puteam duce.
Despre Elisabeta Bostan știam de la Cristian Stăncescu (excelentă prezentare, Cristi), cel care ne-a năucit de o vreme cu poveștile lui despre oameni și locuri.
Elisabeta scrie cu un soi de asumare pe cât de neobișnuită, pe atât de scormonitoare. Și nu pentru că își dezvăluie vulnerabilitățile, lăsând la vedere răni încă șiroind de sentimente, ci pentru că o face într-un mod direct, sincer, ca și cum ar săpa fântâni cu mâinile goale.
În unele momente trăiești poezia ca pe o exorcizare (povestea cu filmele horror este până la un punct amuzantă, pentru că, privită dintr-o margine de viață, ea devine una profund purificatoare), alteori îi simți tulburarea, de parcă ai viețui într-un râu ce urcă invers muntele până departe, în străfundurile minții.
Cu toate acestea, paradoxal, cartea Elisabetei - ”Ritual etern” - este una a bucuriei, a libertății, a cuvântului care tămăduiește. Pentru că rostul ei nu a fost să propovăduiască suferința, ci să vindece.
Nu există spaimă mai mare decât aceea a rătăcirii fără rădăcină. La fel cum nu poți să recunoști lumina dacă nu ai experimentat întunericul (cât de minunat ați vorbit, Daniela Marin), obscurul, ceața. Iar Elisabeta ne-a mărturisit atât de calm, de cald și de onest despre renaștere, salvare, recunoștință, generozitate!
Întâlnirea de ”La Mâțe” mi-a amintit de dorul meu de oameni-povești. Dar și de negurile care coboară între noi atunci când privim într-o singură direcție, când căutăm într-o singură oglindă.
Viața noastră, ziua de fiecare zi, greul timpului care apasă în asfințit, șirul nesfârșit de fapte care ne definesc, plânsul în gol sau iubirile înfipte în ziduri de netrecut… Câte închisori și câte prăpăstii mai păstrăm în noi? Sau până când?
Suntem oameni, suntem mulți, suntem împreună. Asta am simțit eu într-o seară de octombrie, când cei mai frumoși ochi și cel mai năstrușnic zâmbet au purtat numele Elisabeta.
Am coborât treptele cafenelei - grăbită să nu întârzii la un spectacol de muzică și poezie - cu gândul că, da, viața începe în fiecare clipă. Depinde de mine, de tine, de noi cum primim clipa și ce sens îi dăm.