„Săracii profesori! Se odihnesc la ore, ca să reziste să dea meditaţii contra cost! Atunci se epuizează!”
„Marş la catedră, putorilor! Când a-ţi stat 6 luni în concediu, cu salarii integrale şi tichete de vacanţă, v-a convenit, nu?”
„Învârti-ţi trei hârtii într-un dosar, sta-ţi cu fundul pe catedră 4 ore pe zi şi nu pute-ţi avea grijă de copiii noştri şi în pauze... La salariile pe care le ave-ţi? De asta îi trimitem noi la şcoală?”
"Nu ar trebui să conteze banii, profesia e din vocație. La câți analfabeți scoateți de pe băncile școlii, nu vă meritați salariile..."
"Salari ar trebui sa ia dupa cât de bine sunt pregătiți elevi ,pentru a lua examenele trebuie meditați căci altfel toti pica ,o prietena a dat 2000 pe luna la ficasa pentru meditați,dezastru ,dar cine nu are bahice face?"
Dureroasă nu e niciuna dintre afirmaţiile de mai sus, ci generalizarea. Unii dintre noi aşteaptă începerea anului şcolar, întâlnirea cu elevii şi tot unii dintre noi îşi asumă alegerea acestei meserii, atât la bine, cât şi la greu. Este menirea noastră.
Deși nu e întotdeauna drept ce se întâmplă, este și vina noastră. A celor care au greșit și a celor care au tăcut. A celor care ne-au dezbinat și a celor care au tăcut și au stat cu capul plecat. A celor care au trădat și a celor care au tăcut și au acceptat.
(Nu) ne mai revoltăm, (nu) ne mai cerem drepturile. Eu am cunoştinţe cu ai căror copii am lucrat în particular, gratis, ani de zile, şi care susţin, în spaţiul public, afirmaţiile de mai sus (preluate aici de pe o reţea de socializare și necorectate), cu o patimă care ascunde frustrări profunde.
Dacă e atât de bine în învăţământ, de ce nu veniţi să huzuriţi alături de noi? De ce nu veniţi să schimbaţi ceva din interior, de unde totul se vede altfel decât de pe margine?
Stimaţi părinţi, ne-am întoarce şi celălalt obraz, dar a fost deja pălmuit de guvernanţi. Nu avem obraji la câte palme primim, îi tot întoarcem pe aceştia doi. O dată, încă o dată, încă o dată. Am deprins umilinţa. Credeţi că nu aveţi nevoie de noi, cum aveţi nevoie de alte categorii sociale, pe care le pălmuiţi cu aceeaşi patimă, dar nu în public, care au pus piciorul în prag şi cărora li s-au rezolvat toate cererile. Noi (nu) ne mai revoltăm.
Am găsit fotografia de mai jos pe net. Nu ştiu cine e autorul, dar este genială. Pentru că este încărcată de povara unor sensuri profunde. Şi, mai ales, pentru că se pretează la o multitudine de interpretări.
Nu vă recunoaşteţi în ea, unii dintre dumneavoastră?
La o privire superficială, sunt de admirat truda, răbdarea şi o oarecare viclenie cu care personajul prinde luna, o închide în portbagaj şi demarează în trombă, satisfăcut de reuşita lui. Şi, poate, epuizat. Poate e şi mândru de ceea ce a reuşit să facă. Vede că a reuşit să ţină captivă lumina. Doar pentru el.
Noi, profesorii, bine... unii dintre noi, rămânem cu discreţie în urmă şi vedem doar cerul rămas gol. Şi pe ceilalţi, căutând lumina. Şi ştim că menirea noastră, în vremuri ca acestea mai ales, este să îi ajutăm să o găsească în ei înşişi.
De aceea (nu) ne mai revoltăm. Avem de dat lumină. Discret.
