Orașul era polietnic și oamenii se respectau reciproc. Armeni, evrei și lipoveni trăiau în armonie cu românii. Botoșaniul era ca un oraș de provincie, puteai să-l compari cu un oraș provincial din Franța. Orașul era vesel, palpita plin de activități. Centrul Vechi avea o deosebită importanță, în sfârșit de săptămână mai toți ne plimbam prin “orașul vechi”.
Pe Calea Națională (veche, adică strada 1 Decembrie 1918) se aduna o imensă promenadă, unde se plimbau sute sau poate mii de cetățeni. Unii își etalau hainele cusute pe comandă și atmosfera era de voie bună. Traseul începea de la Poștă (de lângă bis. Sf. Gheorghe) și până la Casa Partidului (colț cu strada Pictor Grigorescu/Nord Proiect). Întâlneai familia, prieteni sau cunoscuți.
Când era un campionat sau meci de fotbal, mai toți eram în fața vechiului magazin Botoșani – casa Ankele (vizavi de monumentul eroilor), ascultând meciul difuzat din București prin difuzorul ce era sus pe stâlpul din fața magazinului.
Orașul avea caracter. Și încă mai era în viață generația veche, cu casele boierești și grădini cu livezi minunate.
Viața culturală
Viața culturală era vibrantă – Filarmonica locală, Teatrul “Mihai Eminescu” – The Jewel in the Crown era o mândrie a localnicilor și era mai tot timpul activ. Acest mozaic conferea orașului ceva deosebit.
În sezonul estival puteai să vezi spectacole ale Operei Române în turneu. Îmi aduc aminte că, prin ’59, am văzut „Rigoletto” cu Mihai Știrbei (Laureat al Premiului de Stat), care interpreta rolul „Ducele de Mantua“. Sau în iarna lui ’60, turneul Teatrului de Operetă din București a prezentat "Medalion Emmerich Kálmán". Nu pot să uit turneul Teatrului “Vasile Alecsandri” din Iași cu piesa „Chirița în provincie”, în rolul Cucoanei Chirița fiind renumitul actor Miluță Gheorghiu (Artist al Poporului). Piesa avusese un succes fenomenal în Botoșani, la cererea publicului a jucat în continuare aproape toată săptămâna!
În spatele Teatrului “Mihai Eminescu” era ca un amfiteatru (grădină de vară), acolo rulau filme în aer liber. Sau la sfârșit de an școlar, mai toate școlile elementare își dădeau concursul cu spectacole date de elevi, iar părinții le admirau.
Cu nostalgie îmi aduc aminte de premiera filmului “Băieții noștri”, care rula la Cinematograful 7 Noiembrie (sau cinema Popovici/Luceafărul, astăzi depozit). Invitați erau Iurie Darie (care mi-a dat și un autograf) și Florentina Mosora, ce ne-au descris peripețiile de la filmări. La Cinematograful 30 Decembrie (fost Lux, astăzi policlinica Lux), sala a fost remodelată pentru sistemul cinemascop – ecran lat. În 1958 a fost premiat filmul francez ”Mizerabilii” cu Jean Gabin, Bernard Blier și Bourvil – film cinemascop în două serii.
Bunătăți tradiționale
Prăjituri bune găseai la cofetăria Raifescu de lângă Case de Telefoane (actual sediu Telekom). Cea mai bună înghețată și trigoane în sirop (miere de albine) erau la Jena pe strada Transilvaniei (actualul pietonal), în drum spre hală.
Un grătar bun găseai la restaurantul Miorița, unde șef gratagiu era nene Mateiu’. Era un om uriaș (obez) cu inima de aur. Întâmpina clienții cunoscuți cu: „Ce să vă pregătesc? Și pentru tinerel câțiva mititei?!”. Tata spune că selecția de vinuri de la Miorița era acceptabilă față de alte restaurante din oraș.
Vara, în parcul “Mihai Eminescu” ne plimbam cu barca și apoi ne delectam cu mititei la grătar.
Oborul vechi (actualul cartier Parcul Tineretului)
Nu pot să uit atmosfera iarmarocului, zis și “Oborul Vechi”. În fiecare zi de miercuri, țăranii veneau la oraș să-și vândă marfa. Mergeam cu mama la cumpărături. În mijloc de august, mai tot orașul se pregătea pentru sezonul de iarnă. Mama și surorile ei cumpărau coșuri cu prune bistrițene și făceau din ele magiun numit moldovenesc povidlă – gem de prune. Totul după o rețetă transmisă în familie. Mama mai cumpăra și coșuri de legume, făcând conserve și marinate: varză murată, zacuscă și altele. Iar tata pregătea un butoi cu murături: gogonele, castraveciori și, special pentru mine, mai punea și câte un pepene mic! Mama mai cumpăra și câte un sac de făină, deoarece cocea pâine pentru toată săptămâna.
Un mare teren viran era iarmarocul, până să proiecteze comuniștii cartierul Parcul Tineretului. De la Școala numărul 8 și până în vale spre ghetouri era un imens teren viran, unde în zilele de târg erau rânduri interminabile de căruțe cu coviltir sau fără, țărani cu vite și animale aduse spre vânzare.
Însă acolo, pe tăpșan, se mai vindeau și diferite vechituri și antichități. Piața Obor cu tarabe fiind în locul Școlii numărul 8 de pe strada Tudor Vladimirescu.
Cum te uitai în stânga, vedeai biserica Duminica Mare, iar spre dreapta, de departe, se zăreau și turlele bisericii lipovenești.
Activitățile tinerilor
Nemaivorbind de tineretul ce mișuna prin oraș cu tot felul de activități, învățătura era luată în serios. Cu începutul anului școlar de pe 15 septembrie, activitățile pionierilor și UTM-iștilor (ulterior UTC-iștilor) erau în plin sezon.
La fel și cluburile sportive. Casa Pionierilor își începea activitățile (eu eram la cercul de radio).
Învățământul era pe un nivel înalt. Profesorii erau dedicați profesiei, cu o atitudine profesionistă față de copii. Aveam mult respect pentru părinți, profesori și pentru comunitate în general.
Cugetări
Viața era mai simplă. Neavând prea multe, nu aveam cu ce compara. Trăiam în sistemul comunist-sovietic și pentru părinți era foarte greu. Iată cum era ”Botoșaniul de odinioară” în epoca anilor ’50–’60, frânturi de amintiri! Începutul deceniului ’70 a adus cu el multe schimbări care au afectat tradițiile botoșănenilor. România a început industrializarea, trecând de la o țară agricolă la una industrială, iar tradițiile au devenit o nostalgică amintire!
(Prof. Univ. Angelo Segall, Montreal, Canada)