Politica în România seamănă, de o vreme, cu un tablou renascentist: trup aruncat jilav pe eşarfe siropoase, conţinut biftec, languros şi vulgar, cu guri schimonosite de poftă şi instinct. Nimic subtil, nimic de descoperit, fără surprize inutile. Un trup gol, plin şi roşu de plăcere. Totul se petrece pe loc, aspru şi nepotolit.
De partea cealaltă, tot mai liber şi încrezător în forţele proprii, românul îşi continuă evoluţia din revoluţie în revoluţie, într-un amalgam de orgolii şi trăiri care deseori se pierde într-un anarhism mioritic. În fapt, România este din ce în ce mai divizată și direcționată spre un soi de radicalism care nu face decât să subțieze și mai mult rezistența societății civile. De o vreme, radicalismul a căpătat - din toate direcțiile pornind - un limbaj dur, violent, la depășind cu mult limita vulgarității.
Dacă nu acceptăm - pe bună dreptate - un poem cu conținut obsen, citit la aniversarea poetului Mihai Eminescu, de ce aprobăm oare - cu o ușurință și o descalificantă plăcere - limbajul obscen în spațiul media, în platformele online, chiar și în mesaje publice?
În urmă cu ceva ani, într-un serial realizat de Mihaela Crăciun la TVR, invitata emisiunii Lumea și noi era Carmen Pompey (rădăcini botoșănene din ramura ilustrului matematician Dimitrie Pompeiu). Subiectul emisiunii: Europa Liberă, un radio care a făcut istorie (la propriu) în perioada comunistă. Un radio care pentru Securitatea din România a însemnat sute și sute de ore de urmărire, de înregistrare, de anchete și de condamnări care nu de puține ori au dus la moarte. "Un post de radio care a fost ascultat cu ferestrele închise, cu lumina stinsă, pentru că era singura modalitate de informare pentru România. Un lucru foarte greu de înțeles pentru generația tânără", mărturisește Carmen Pompey, care a activat ani buni la Europa Liberă.
Radio Europa Liberă a fost principalul pol de opoziție pentru Ceaușescu și comunismul din România. Însă lecția care vine de peste decenii este greu - chiar imposibil - de asumat în zilele noastre. "Lucram atunci cu un cod al eticii jurnalistice. Nu aveam voie să vorbim nici la adresa lui Ceaușescu despre "ceaușică" sau "cizmarul". Nu exista decât "domnul Președinte Nicolae Ceaușescu". Ce aud astăzi mă face să mă întreb spre ce merge mass-media. Un președinte de țară rămâne un președinte de țară. Îl critici, îl faci praf, dar frumos!", spune Carmen Pompey în interviul acordat Mihaelei Crăciun. Pentru cine nu știe, Carmen Pompey a părăsit România în anul 1976, alături de fiul său de 3 ani. Era vremea în care, în țară, Dosarul Eterul își întindea capetele hidoase în fiecare judeţ, fiecare cătun. La Botoşani, ca peste tot, existau liste şi liste cu cei care ascultau Europa Liberă. Oamenii erau monitorizați, în case le erau montate dispozitive de ascultare, apoi arestați și torturați în pușcării.
Cât de implicat era românul în politica anilor comuniști? Cât de implicat este astăzi, într-o democrație originală și totuși nu mai puțin periculoasă? Omul este, după zisa lui Aristotel, o viețuitoare politică. Pentru că trăiește în Polis (cetate), care este la rândul ei o comunitate organizată social. Politica este, așadar, un apanaj al cetății, al comunității.
Privind la patima stârnită de simpla apariție în spațiul public a unui politician sau de dezvăluirea unor fapte flagrante de corupție, am zice că românul este conectat și direct interesat de viața politică, de mișcările regimurilor, fie că vorbim de un scrutin firesc sau de o schimbare politica violentă de culoare/doctrină.
Paradoxul este că, scrie o parte a presei naționale, pe baza unor situații oficiale, în ziua în care premierul Mihai Tudose a demisionat, trei sferturi din populația care avea televizoarele deschise nu a urmărit televiziunile de știri, ci pe acelea care au transmis filme și emisiuni de divertisment. Să fie aceasta o lehamite a cetățeanului față de politică? Să fie un revers al medaliei, din pricina faptului că politicienii nu mai sunt interesați de soarta cetățeanului, ci doar de propriile interese?
Suntem din ce în ce mai singuri sau tot mai mulți, dar mai dezbinați?
Salvarea vine de la clasa politică sau din efortul comun, din implicarea fiecăruia pe segmentul care îi aparține? Acuzăm clasa politică de corupție, dar clasa politică suntem și noi. De fiecare dată când fentăm controlorul din tramvai, pentru a nu mai plăti biletul. Sau atunci când, cuprinși de o bunătate ancestrală, înapoiem biletul pe care l-am cumpărat pentru ca șoferul de autocar să îl mai vândă o dată. Și îi și zâmbim complice! Noi suntem clasa politică și atunci când sunăm la un mai-mare și mai-tare pentru a ne aranja un loc în față la analize medicale sau la funcționarul de la ghișeu. Darul oferit cu generozitate medicului, de pildă, nu mai este un act de bunăvoință sau de mulțumire dacă, din pricina consistenței lui, un sărman care nu dispune de plic pierde rândul sau nu mai beneficiază de tratamentul necesar, fapt care îi va agrava, uneori iremediabil, starea de sănătate. Suntem uniți doar împotriva politicienilor corupți, dar de câte ori ne-am oprit să privim și dincolo de propriul umăr?
Probabil multă lume știe povestirea din Fraţii Karamazov. Femeia păcătoasă care nu făcuse niciodată bine în viața ei. Rea, egoistă, ticăloasă și lista poate fi nesfârșită, pentru că nici un bine, unul singur, nu părea să se arate printre faptele vieții ei. A murit, a ajuns în iad și aici un înger se încăpățânează să caute, totuși, un bine-binișor, cât de mic și cât de departe. Îngerul păzitor și-a amintit și i-a povestit lui Dumnezeu: femeia dăduse o singură dată de pomană un fir de ceapă. Bine, a spus Dumnezeu. Dacă e aşa, atunci las-o să se agaţe de firul ăsta, trage-o afară. Și dacă firul rezistă, e salvată. Îngerul a luat firul de ceapă şi l-a întins femeii care s-a prins bine de el, cu amândouă mâinile. Firul rezista! Doar că iadul era, cum se știe, plin de păcătoși. Care au încercat imediat să se prindă de femeie, ca să scape şi ei din iad. Femeia și-a apărat cu încrâncenare firul de ceapă la capătul căruia se afla îngerul ei păzitor. I-a alungat pe toți cei care încercau să se prindă. Când a rămas din nou singură pe fir, acesta s-a rupt. Îngerul a plâns, femeia s-a prăbușit din nou în iadul veșnic.
Nu știu dacă noi am pierdut până și șansa firului de ceapă sau dacă mai suntem capabili a ne lăsa în grija îngerului păzitor, spre a ieși pentru totdeauna la lumină împreună cu toți cei agățați alături de noi. Poate că e timpul să privim în jur: nu ne avem decât unii pe alții! Dar avem loc toți pe drumul salvării, chiar dacă acest drum va fi un fir de ceapă. Dacă, desigur, vom învăța încrederea în aproapele nostru. Este îngrijorător că recunoaștem că avem nevoie de șanse, de ajutor, de o mână întinsă, dar de prea puține ori – chiar deloc – suntem dispuși să fim noi cei care întind primii mâna.
Da, politica înseamnă să mă implic. Dar implicarea nu presupune doar să comentez, să înjur, să strig. Înseamnă să particip, ca cetățean, la binele cetății. Să combat corupția din jurul meu prin tratamentul corect față de ceilalți cetățeni. Să mă preocup de propria educație, să îmi organizez eficient viața și să mă autoevaluez corect și cu onestitate.
Vom fi astfel cetățeni în viața politică reală, nu cea de la televizor. Sau, în limbajul politologilor, statutul ideal este cel aronian - spectator angajat, nu spectator de canapea. Un spectator angajat iese din pasivitate și luptă pentru propriul adevăr. De aici începe schimbarea! Din această societate se va ridica, apoi, o nouă clasă politică. Cea capabilă să guverneze un stat de drept.
