Ion Pillat a avut – incluzând aici și Miorcanii Moldovei, cum îi numea poetul Vasile Voiculescu - cea mai bogată și mai frumoasă bibliotecă din Europa primei jumătăți de secol XX. Peste ani, după ce a ieșit din închisoare, fiul său, Dinu Pillat, a vândut trei sferturi din această bibliotecă. O carte pentru o pâine, asta a fost deviza unuia dintre cei mai mari scriitori pe care i-a avut România. Dă mărturie fiica sa, Monica Pillat: "Cărțile s-au transformat în mâncare. Ani de zile am trăit din aceste vânzări. Tata era șomer, mama cu un serviciu foarte modest. A risipit oare el ceea ce strânsese tatăl sau epoca pe care a trăit-o tatăl meu ne-a risipit pe toți? Toți cei care înainte adunaseră câte ceva…". Monica Pillat rememorează din negurile propriei copilării: "Tata avea coșmaruri noaptea. Visa că tatăl lui (Ion Pillat, nota red.), îl întreba: Unde este cartea cutare? Nu găsesc volumul cutare în biblioteca mea. Și tata se scula cu un sentiment de vinovăție pentru că aceste cărți fuseseră vândute. Sigur că vinovăția lui de a vinde o carte pentru a cumpăra o pâine poate fi explicată în plan umediat uman...".
În aceiași Miorcani din nordul cel mai nord al Botoșanilor s-a scris una dintre cele mai tulburătoare pagini din cultura română: "Astăzi mi-am sfârșit romanul, cu surprize chiar pentru mine în ultima parte. La capătul drumului a trei luni de scris zi de zi, mă simt acum descumpănit singur", îi scria Dinu Pillat soției sale, Cornelia, într-o scrisoare datată Miorcani, 3 octombrie 1948. Cartea pe care Dinu Pillat a scris-o la Miorcani, în vara-toamna anului 1948, avea să fie confiscată de Securitate în 1959 și folosită drept cap de acuzare în procesul Noica-Pillat. Pierdut în subsolurile negre ale Securității, volumul a fost recuperat 50 de ani mai târziu și publicat, sub titlul "Așteptând ceasul de apoi", la Editura Humanitas, în anul 2010.
Astăzi, Miorcanii sunt o rană vie pentru Cultura României (aici). Un loc părăsit, părăginit de nepăsare, secătuit de energia colosală a unei străvechi familii despre care în anii 1900 se dusese vestea în bătrâna Europă.
"...mulți spun că Botoșaniul este un județ sărac, și cumva disprețuit"
Și revenim în zilele noastre, când o altă mare forță a creștinătății și a istoriei, maica Teofana Scântei, stareță a Mănăstirii Vorona de aproape jumătate de secol, rostește cu tristețe, dar și cu ziditoare nădejde: "Chiar dacă mulți spun că Botoșaniul este un județ sărac, și cumva disprețuit, Botoșaniul este cel mai bogat județ spiritual. Pentru că a născut mulți oameni de bază pentru Biserică, mitropoliți, episcopi, călugărițe multe. Aici se dovedește că au fost în trecut oameni credincioși care au educat copiii în spiritul credinței și au păstrat credința". (aici)
Mănăstirea Vorona ne amintește de Eminescu. În familia stolnicului Iurașcu din Joldești, comuna Vorona, se năștea dulcea mamă, Raluca. Alte fiice ale bătrânului Iurașcu au viețuit mai târziu la Mănăstirea Agafton, acolo unde Eminescu a cunoscut cu adevărat, copil fiind, credința și dragostea de Dumnezeu.
Agaftonul, un vulcan stins al Culturii românești!
O comoară îngropată, așa s-ar putea numi locul din coasta Botoșanilor, un loc necunoscut, ignorat, sărac. Mănăstirea Agafton este una dintre cele mai vechi din judeţul Botoşani, numele său fiind strâns legat de cel al poetului Mihai Eminescu. Surorile Ralucăi Iuraşcu, mama lui Eminescu, au ajuns în anul 1814 la Agafton, de la Schit Orăşeni. Maicile erau vizitate foarte des de către Mihai, care venea pe jos de la Ipotești. Mănăstirea Agafton, situată la 8 kilometri de municipiul Botoşani, este locul unde Mihai Eminescu a cunoscut pacea, frumuseţea credinţei, unde l-a aflat pe Dumnezeu, de la mătuşile lui călugăriţe (înmormântate în cimitirul mănăstirii), şi, mai ales, locul unde ar fi vrut să se întoarcă în clipa cea de pe urmă.
"...ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la Românul, eu de la Timpul, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ", spunea în anul 1882 Mihai Eminescu, îmbiindu-şi un prieten spre tihna mănăstirilor.
Nu avea să treacă multă vreme şi poetul născut în Botoşani se prăbuşea în hăul bolii cumplite de care nu va scăpa până la sfârşitul vieţii. Chiar apăsat şi chinuit de durerea trupească, gândul se întoarce spre locurile natale. Duhovnicul lui Mihai Eminescu mărturisea: Pe ziua de Sf. Voievozi la anul 1886 m-au chemat la Mănăstirea Neamţ, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul Mihai Eminescu. Era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Mi-a sărutat mâna şi a spus: "Părinte, să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mănăstire de maici şi să ascult în fiecare seară, ca la Mănăstirea Agafton, cum cântă Lumină lină".
Dintr-un interviu trecut, oferit publicatiei noastre de către Ieromonahul Siluan Antoci, care slujea la acea vreme la Manastirea Agafton, ne-a rămas consemnarea dureroasă: 
"Eminescu a inceput cu Agaftonul si a sfarsit cu Agaftonul. Este foarte interesant! A facut primii pasi ai copilariei la Agafton si si-a dorit sa se intoarca aici in ultima clipa. S-a facut putin pe partea autoritatilor locale in privinta aceasta. Este poet national, cred ca ar trebui sa privim cu mai mult atentie. Sa lase deoparte discutiile nefolositoare din politica si dintre partide, si unde au fost pusi de catre oameni fiecare sa se gandeasca la faptul ca raspund in fata lui Dumnezeu. Ar trebui sa priveasca cu seriozitate si sa se gandeasca in primul rand ca sunt romani, ca sunt botosaneni, si apoi ca sunt crestini. Daca ei s-ar gandi cu toata seriozitatea ca sunt crestin-ortodocsi ar face si faptele ortodoxiei. Inainte de a fi politician, botosanean, inainte de a fi ce vrei tu sa fii, tu, fratele meu, ai fost botezat in cristelnita, si aceea este mama ta a doua. Daca in 4 ani nu ai facut nimic pentru biserica ta, pentru judetul tau, pentru tara ta, ce ai facut atunci? Firme, afaceri... Atunci esti un om de nimic si de nimic vei fi, nu te va pomeni nimeni, cum au fost si altii inainte, si vei ramane uitat. Trebuie sa faci ceva pentru oameni, cu toata constiinta si frica de Dumnezeu…". (aici)
Iată ce au dat Botoșanii acestei Românii!
Locurile Botoșanilor sunt – ca niciunde în altă parte, încărcate de o spiritualitate aproape de neînțeles. Cuvintele de mai sus ale Maicii Teofana Scântei sunt edificatoare. Cel mai sărac și disprețuit loc al României, Botoșani, este județul geniilor.
Și nu doar pentru că aici s-au născut Mihai Eminescu, George Enescu, Nicolae Iorga, Ștefan Luchian, Octav Onicescu, Dimitrie Pompeiu, Dimitrie Negreanu. Și Leon Dănăilă, și Alexandru Zub. Și Dumitru Murariu, Dan Iordăchescu, Sanda Toma, Stela Covaci, Florin Pavlovici, Eugenia Bosânceanu, Dan Pița, Alexa Visarion, Dionisie și Dumitru Vitcu. Și încă mulți, și încă alții...
Ci pentru că și numărul rugătorilor și al învățătorilor creștini a fost aici uimitor de mare: Ilie Cleopa, Paisie Olaru, Ioan Iacob Hozevitul, Dionisie Ignat de la Athos, Patriarhul Teoctist, Cuviosul Onufrie, Avva Iulian Prodromitu sunt doar câțiva dintre ei.
Iată ce au dat Botoșanii acestei Românii! Nu întâmplător am început acest material dedicat Zilei Culturii Naționale cu imaginea tulburătoare din biografia familiei Pillat. Precum cărțile vândute pe o pâine, tezaurul Botoșanilor pare scos la mezat pentru ca oamenii locurilor să supraviețuiască sărăciei.
De fiecare dată când de sus ni se amintește că suntem neputincioși, lipsiți de arginții și de strălucirea altor județe, de fiecare dată când suntem săriți de la alocările de fonduri pentru dezvoltare sau când creioanele care scrâșnesc pe hărțile pentru drumuri, autostrăzi și tot ce înseamnă infrastructura atât de necesară oricărui loc, atunci când suntem considerați înapoiați, flămânzi, ignoranți, să aveți în fața ochilor minții, domnilor de la București și de oriunde, figura simbolică a unui mare om de cultură care îți mai vinde o parte din imensul tezaur spiritual pentru a primi în schimb o pâine.
Botoșanii eminescieni - între miracol și "geniu pustiu"!
Mihai Eminescu, al șaptelea copil al familiei Eminovici, s-a născut la Botoșani, pe 15 ianuarie 1850. În Botoșani, casa în care s-a născut Mihai se afla chiar lângă Biserica Uspenia. Din păcate, această casă a ars în marele incendiu în 1887, iar pe acel loc s-au construit foarte repede alte clădiri. Astăzi, doar o placă memorială (donată Primariei Botosani de Fundația Hyperion) amintește despre locul nașterii poetului la Botoșani (foto). In Biserica Uspenia a fost botezat copilul Mihai, fapt care – macar din punct de vedere spiritual – are o însemnatate aparte pentru multi dintre botoșăneni și nu numai.
Ipoteștii, locul copilăriei lui Mihai Eminescu – în lipsa unei case memoriale autentice, fiind notoriu faptul că actuala casa este o reconstituire fidelă a celei originale – dețin astăzi un complex unic în România, și anume Centrul Național de Studii "Mihai Eminescu", cu o Bibliotecă Națională de Poezie (unica in tara, proiect initiat de regretatul scriitor Laurentiu Ulici). Un spațiu care ar fi putut deveni un Centru al Poeziei, un simbol al spiritualității și al culturii românești, un Weimar european.
Biserica satului Ipotesti, aflată în aceeași curte cu Bisericuța familiei Eminovici, poartă hamul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavril, fiind ctitorita de Nicolae Iorga, prin colecta publica. Lăcașul este unic în lumea ortodoxiei, fiind singurul loc unde sfinții pictați în interior au aureole negre, în semn de doliu pentru poetul născut la Botoșani. Însuși poetul Mihai Eminescu - fapt de asemenea extraordinar, este pictat pe unul dintre pereții bisericii, în mărime naturala.
Ziua Culturii Naționale fără Eminescu!
15 ianuarie este, pentru România, ziua în care - la Botoșani - s-a născut Mihai Eminescu. Acel Eminescu absolut, "din ceruri nalte", Demiurg şi Luceafăr, poet national, logos, "omul deplin al culturii", grandios şi necuprins, nepereche şi melancolic. Comuniştii l-au cenzurat, l-au scuturat de naţionalism, pentru a-l despiritualiza şi banaliza până aproape de dezintegrare. După 1989 ne-am întors la Eminescu, la poetul complex, zguduitor, realist. La ziaristul tranşant, asumat, cu verb şi inteligenţă greu de egalat. Chiar dacă versurile uzuale, temele şi motivele şcolăreşti, analizele didactice şi străine spiritului eminescian au rămas încă suverane în atât de greoiul sistem educational. Dar am recuperat proza, scrierile politice, poemele adânci.
Şi totuşi, de ce proiectul de lege, iniţiat în februarie 2010 de 50 de parlamentari PSD şi PNL (nici unul din Botoşani!), scria negru pe alb, în expunerea de motive, că "ziua de naştere a marelui poet Mihai Eminescu se va declara Ziua Culturii Naţionale", pentru ca legea finală să îl excludă total pe poetul botoşănean?
În expunerea de motive se precizează că "prezenta iniţiativă legislativă are drept scop declararea zilei de 15 ianuarie, ziua de naştere a marelui poet Mihai Eminescu, Ziua Culturii Naţionale", venind în sprijinul propunerii cu argumente din culturile altor ţări precum Spania, Portugalia, Italia, Spania, ţări care au dedicat o zi culturii lor în funcţie de zilele de naştere ale poeţilor naţionali. "Românii văd în Eminescu, de aproape un secol şi jumătate, un poet reprezentativ pentru spiritualitatea şi forţa lor de creaţie", mai scriau parlamentarii, continuând: "Este justificat, în acest caz, să legăm ziua culturii naţionale de numele poetului în care vorbitorii de limbă română de pretutindeni văd în în el o expresie a spiritualităţii lor".
Şi totuşi, legea care defineşte Ziua Culturii Naţionale, în forma finală, nu cuprinde numele Eminescu. Nici măcar o motivaţie pentru alegerea zilei de 15 ianuarie. Dimpotrivă, legea este întoarsă câţiva paşi înapoi chiar de către prim-ministrul anului 2010, pe motiv că… a strecurat o sintagmă "echivocă, putând genera dificultăţi de interpretare şi aplicare". Este vorba despre expresia "manifestări publice" (ce coșmaruri or fi trezind aceste cuvinte în somnul politicienilor nostri?!), expresie care nu îndeplinea exigenţele guvernamentale şi, probabil, politic corecte. De aceea, consemnează Emil Boc în adresa către preşedintele Senatului, Mircea Geoană: "considerăm că este recomandabilă înlocuirea acesteia cu o sintagmă consacrată normative, spre exemplu manifestări cultural-artistice".
Iată, aşadar, forma finală a Legii 238, din 7 decembrie 2010:
"PARLAMENTUL ROMÂNIEI
CAMERA DEPUTAŢILOR SENATUL
L E G E
privind declararea zilei de 15 ianuarie Ziua Culturii Naţionale
Parlamentul României adoptă prezenta lege.
Art. 1. – Se declară ziua de 15 ianuarie Ziua Culturii Naţionale.
Art. 2. – (1) Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale sprijină material şi financiar organizarea de manifestări cultural-artistice şi de acţiuni social-culturale dedicate sărbătoririi acestei zile.
(2) Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional elaborează, în colaborare cu reprezentanţii organismelor deconcentrate, un ghid annual al manifestărilor dedicate acestei sărbători.
Art. 3. – Societatea Română de Televiziune şi Societatea Română de Radiodifuziune vor realiza şi vor include în programele lor emisiuni dedicate acestei zile.
Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.
PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR Roberta Alma Anastase
PREŞEDINTELE SENATULUI Mircea Dan Geoană"
Oare de câte secole are nevoie România pentru a reface generaţiile de oameni liberi? România trebuie să se întoarcă la Cultură, la dreptele reaşezări ierarhice. Să înveţe să aprecieze inteligenţa, valoarea, discernământul civic. Să demaşte amatorismul, improvizaţia, superficialitatea şi activismul de partid, cel fără o minimă aderenţă la realitate şi la evoluţia culturii şi a limbii române.
Să ieşim din festivităţi şi festivism, din improvizaţii şi rigori patriotarde, să ne lepădăm de emfază şi de moliciuni veleitare, de amnezii şi memorii încâlcite. Avem nevoie de luciditate, de discernământ cultural, de proiecte de ţară şi de perspective reale întru dezvoltarea cadrului responsabil şi obligatoriu mediului cultural postsocialism.
Pentru că ne aflăm într-un deficit de identificare a culturii reale, a valorii autentice, a literaturii demne. Or noi, ca popor, avem nevoie să ne raportăm la un nume, nu la o zi. Conştiinţa şi memoria copiilor nostri au nevoie de Eminescu, nu de o zi pe care politicienii să o definească prin "manifestări cultural-artistice".