Formele de degradare a limbii române sunt aşezate în tipar de formatorii de limbă sau mai exact de "deformatorii de limbă" vorbită, în special, pe toate căile de comunicaţie şi socializare. Ele sunt relativ recente, dar au o obîrşie în "nepăsarea de a vorbi corect" a românului, care, în cele mai multe cazuri, doar aşa se înţelege cu convivul sau preopinentul lui, ca să nu zic cu vecinul, cu soţia, cu membrii familiei, cu şefii, cu subalternii etc., etc.
Această “strădanie” s-a ivit ca o “încetăţenire” a unui limbaj uzual, curent, însuşit la liber şi nu aşa cum ar fi fost corect prin şcoală, prin educaţie. Secole la rînd, marii învăţaţi ai poporului român, care, aşezîndu-se la scris de aproximativ cinci secole în urmă (dar existînd pe aceste locuri semne ale scrisului şi mult mai înainte), au tot şlefuit la limba română, cu migală şi pricepere, pînă cînd Mihai Eminescu, cel mai bun şlefuitor de limbă română, cu glaspapirul aspru al gramaticii, a adus-o la nivelul literar, care, cu timpul, a putut fi adoptat şi oral, adică vorbit în mod curent. Am mai scris despre acest lucru în cîteva rînduri: românii, deşi cu o limbă vorbită secole la rînd, în diverse ocazii, cu diverse prilejuri, de la rezolvările curente ale vieţii – comerţ, comunicare, schimburi, oportunităţi de tot felul etc. – pînă la cele mai rafinate socializări, culturale, politice, economice, de educaţie –, au fost dominaţi de elementele graiurilor sau ale regionalismelor şi mai puţin de limba literară consacrată şi învăţată în şcoală.
Astfel, românii sunt, poate, cei mai proşti vorbitori de limbă maternă, deşi, paradoxal, chiar aşa prost vorbită, se înţeleg în ceea ce vor să rezolve la nivel personal şi de moment. De la cuvinte schimonosite la dezacorduri flagrante şi nesesizate în unele zone nici de cei unşi cu ceva patalamale de şcolile prin care au trecut, limba română vorbită acum prin satele româneşti, prin oraşe, mai peste tot, este una bolovănoasă, stricată, nu dulce şi plăcută auzului aşa cum este ea cu adevărat. Dar, din păcate, nu o mai auzim aşa, ci, de cele mai multe ori, o auzim şi pe stradă, peste tot, mai ales la nivel înalt, parlamentar, guvernamental, în cadrul unor instituţii oficiale, vorbită stîlcit, de-a dreptul prost, agramat, dezacordată, acră, nu dulce.
Izvorul deformării, stricării limbii române este acelaşi, foarte generos: mass-media, mai puţin cea scrisă şi expusă pe hîrtie, nu online, şi cu precădere cea care curge fără sfîrşit şi urît zgomotoasă prin toate canalale televiziunilor, izvoare vorbite care intră prin timpanele ascultătorilor, care nu mai citesc cuvîntul scris, în cărţi, în reviste, unde este reprodus corect în toate declinările, conjugările şi acordurile lui gramaticale, ci îl ascultă venit pe căile menţionate şi li se pare că aşa este corect. Şi cum să nu fie corect aşa, dacă pînă şi înalţii funcţionari ai statului, în frunte cu premierul, o vorbesc stîlcit şi nici nu le pasă de acest aspect nociv pentru cei mai mulţi cetăţeni ai ţării, care stau cu urechile lipite de televizoare, de aparatele de radio şi aud o limbă pe care, la rîndul lor, o vorbesc şi ei, stricînd-o cît de mult pot şi ei – şi ei pot, după cum am văzut, strica foarte mult limba română. Şi dacă nimeni nu-i corectează, cred că aşa e corect şi o transmit şi ei mai departe. Şcoala nu mai poate repara prea mult, pentru că elevul, studentul trec prin ea ca frunza pe apă şi, cu patalamale la mînă, unele doctorizate subit, ajung acolo sus de unde, cum vedem zi de zi, curge toată stricăciunea.
Dacă limba română s-a şlefuit în timp îndelungat şi s-a stricat în scurt timp, cu efecte de lungă durată, nu văd ce alte metode mai bune ar putea fi decît cele oferite de-a lungul timpului de şcoala serioasă românească, de la cea elementară la cea care consacră buni vorbitori de limbă română. Dar asta se poate face cu generaţiile care vin, nu cu acestea care deja explorează în realul românesc şi fac dezastrul la care asistăm neputincioşi. Dar pentru asta trebuie şi profesori pe măsură, cu o disponibilitate de sacrificiu chiar, care să fie în stare să elimine zgura, sterilul imens format în ultimile decenii în familiile româneşti, în şcolile româneşti, în toată societatea românească, şi să aleagă acel bob de aur în stare să strălucească aşa cum a strălucit în formarea limbii române Mihai Eminescu.
Nu ştiu dacă va fi posibil aşa ceva. Iar dacă nu, să se facă tot posibilul ca în televiziuni să ajungă cei mai buni vorbitori de limbă română, cu examene severe în acest scop, iar în celelalte instituţii publice, de la cele mai mici pînă la cele mai înalte, parlament şi guvern, să nu mai ajungă ciurucurile pe care le vedem acum. Un om care vorbeşte prost gîndeşte prost. Un om care gîndeşte prost aplică prost ceea ce face. Şi de aici toate cît decurg în aşezarea într-o identitate definitorie.
______
*) Articol publicat în cadrul anchetei iniţiate de revista “Luceafărul de dimineaţă”, nr. 3/2019
