Formele de degradare a limbii române sunt aÅŸezate în tipar de formatorii de limbă sau mai exact de "deformatorii de limbă" vorbită, în special, pe toate căile de comunicaÅ£ie ÅŸi socializare. Ele sunt relativ recente, dar au o obîrÅŸie în "nepăsarea de a vorbi corect" a românului, care, în cele mai multe cazuri, doar aÅŸa se înÅ£elege cu convivul sau preopinentul lui, ca să nu zic cu vecinul, cu soÅ£ia, cu membrii familiei, cu ÅŸefii, cu subalternii etc., etc.
Această “strădanie” s-a ivit ca o “încetăţenire” a unui limbaj uzual, curent, însuÅŸit la liber ÅŸi nu aÅŸa cum ar fi fost corect prin ÅŸcoală, prin educaÅ£ie. Secole la rînd, marii învăţaÅ£i ai poporului român, care, aÅŸezîndu-se la scris de aproximativ cinci secole în urmă (dar existînd pe aceste locuri semne ale scrisului ÅŸi mult mai înainte), au tot ÅŸlefuit la limba română, cu migală ÅŸi pricepere, pînă cînd Mihai Eminescu, cel mai bun ÅŸlefuitor de limbă română, cu glaspapirul aspru al gramaticii, a adus-o la nivelul literar, care, cu timpul, a putut fi adoptat ÅŸi oral, adică vorbit în mod curent. Am mai scris despre acest lucru în cîteva rînduri: românii, deÅŸi cu o limbă vorbită secole la rînd, în diverse ocazii, cu diverse prilejuri, de la rezolvările curente ale vieÅ£ii – comerÅ£, comunicare, schimburi, oportunităţi de tot felul etc. – pînă la cele mai rafinate socializări, culturale, politice, economice, de educaÅ£ie –, au fost dominaÅ£i de elementele graiurilor sau ale regionalismelor ÅŸi mai puÅ£in de limba literară consacrată ÅŸi învăţată în ÅŸcoală.
Astfel, românii sunt, poate, cei mai proÅŸti vorbitori de limbă maternă, deÅŸi, paradoxal, chiar aÅŸa prost vorbită, se înÅ£eleg în ceea ce vor să rezolve la nivel personal ÅŸi de moment. De la cuvinte schimonosite la dezacorduri flagrante ÅŸi nesesizate în unele zone nici de cei unÅŸi cu ceva patalamale de ÅŸcolile prin care au trecut, limba română vorbită acum prin satele româneÅŸti, prin oraÅŸe, mai peste tot, este una bolovănoasă, stricată, nu dulce ÅŸi plăcută auzului aÅŸa cum este ea cu adevărat. Dar, din păcate, nu o mai auzim aÅŸa, ci, de cele mai multe ori, o auzim ÅŸi pe stradă, peste tot, mai ales la nivel înalt, parlamentar, guvernamental, în cadrul unor instituÅ£ii oficiale, vorbită stîlcit, de-a dreptul prost, agramat, dezacordată, acră, nu dulce.
Izvorul deformării, stricării limbii române este acelaÅŸi, foarte generos: mass-media, mai puÅ£in cea scrisă ÅŸi expusă pe hîrtie, nu online, ÅŸi cu precădere cea care curge fără sfîrÅŸit ÅŸi urît zgomotoasă prin toate canalale televiziunilor, izvoare vorbite care intră prin timpanele ascultătorilor, care nu mai citesc cuvîntul scris, în cărÅ£i, în reviste, unde este reprodus corect în toate declinările, conjugările ÅŸi acordurile lui gramaticale, ci îl ascultă venit pe căile menÅ£ionate ÅŸi li se pare că aÅŸa este corect. Åži cum să nu fie corect aÅŸa, dacă pînă ÅŸi înalÅ£ii funcÅ£ionari ai statului, în frunte cu premierul, o vorbesc stîlcit ÅŸi nici nu le pasă de acest aspect nociv pentru cei mai mulÅ£i cetăţeni ai ţării, care stau cu urechile lipite de televizoare, de aparatele de radio ÅŸi aud o limbă pe care, la rîndul lor, o vorbesc ÅŸi ei, stricînd-o cît de mult pot ÅŸi ei – ÅŸi ei pot, după cum am văzut, strica foarte mult limba română. Åži dacă nimeni nu-i corectează, cred că aÅŸa e corect ÅŸi o transmit ÅŸi ei mai departe. Åžcoala nu mai poate repara prea mult, pentru că elevul, studentul trec prin ea ca frunza pe apă ÅŸi, cu patalamale la mînă, unele doctorizate subit, ajung acolo sus de unde, cum vedem zi de zi, curge toată stricăciunea.
Dacă limba română s-a ÅŸlefuit în timp îndelungat ÅŸi s-a stricat în scurt timp, cu efecte de lungă durată, nu văd ce alte metode mai bune ar putea fi decît cele oferite de-a lungul timpului de ÅŸcoala serioasă românească, de la cea elementară la cea care consacră buni vorbitori de limbă română. Dar asta se poate face cu generaÅ£iile care vin, nu cu acestea care deja explorează în realul românesc ÅŸi fac dezastrul la care asistăm neputincioÅŸi. Dar pentru asta trebuie ÅŸi profesori pe măsură, cu o disponibilitate de sacrificiu chiar, care să fie în stare să elimine zgura, sterilul imens format în ultimile decenii în familiile româneÅŸti, în ÅŸcolile româneÅŸti, în toată societatea românească, ÅŸi să aleagă acel bob de aur în stare să strălucească aÅŸa cum a strălucit în formarea limbii române Mihai Eminescu.
Nu ÅŸtiu dacă va fi posibil aÅŸa ceva. Iar dacă nu, să se facă tot posibilul ca în televiziuni să ajungă cei mai buni vorbitori de limbă română, cu examene severe în acest scop, iar în celelalte instituÅ£ii publice, de la cele mai mici pînă la cele mai înalte, parlament ÅŸi guvern, să nu mai ajungă ciurucurile pe care le vedem acum. Un om care vorbeÅŸte prost gîndeÅŸte prost. Un om care gîndeÅŸte prost aplică prost ceea ce face. Åži de aici toate cît decurg în aÅŸezarea într-o identitate definitorie.
______
*) Articol publicat în cadrul anchetei iniÅ£iate de revista “Luceafărul de dimineaţă”, nr. 3/2019
