Maestre! Maestre! Sunt pline reţelele de socializare de maestre!, de respect şi de năucitoare valoare, de zici că ori noi suntem un popor de genii, ori geniile nu-s decât nişte ouătoare de ogradă, gata să cotcodăcească de să se străpungă cerurile la fiecare grozăvie ce le-a ieşit din dos.
Desigur, aprecierile exagerate vin nu neapărat din nevoia aproapelui de a gratula, ci şi dintr-un soi de solidaritate, de asumare publică a prieteniei. Cu toate acestea, chiar dacă se spun lucruri extrem de interesante, de prea puţine ori se citeşte şi se discută pe text, de exemplu. E mai simplu să spui: Maestre!, apoi adaugi: uite adevăratele valori cum sunt ignorate, în timp ce nonvalorile etc., etc.
E ca şi cum am lua un caz grav (ce vreţi: boală, corupţie, durere etc. sau de înaltă emoţie) şi toată atenţia ar fi pe CUM e scris, CE cuvinte ai întors ca să îți atingi scopul. Deși scopul este unul singur: să atragi atenţia asupra unui subiect. Şi aşa subiectul devine pretext pentru un text care va intra la analiza impresionabililor de pe reţelele sociale. Vrei să așezi o rochie frumoasă pe fata asta pentru că altfel nimeni nu o vede. Rochia te va ţintui, o vei privi şi te va fascina în clipa următoare frumuseţea ochilor fetei, apoi tristeţea ei. Şi curiozitatea te va întoarce din drum. Vei mai citi o dată, o vei privi din nou în ochi şi vei înţelege că pe fata aceea, în altă rochie de cuvinte, nu ai fi văzut-o. Da, povestea! Avem nevoie de poveste.
A! Nimic mai greu de primit decât o lovitură de "maestru"! Un cuvânt care te bagă în văgăuna conştiinţei şi nu ştii dacă mai ai curaj să arunci afară măcar privirea. Să te întorci în lume, adică. Şi treaba asta e serioasă, mult mai serioasă decât pare.
În urmă cu nişte ani, Fabian Anton realizase un interviu cu filosoful Alexandru Dragomir (varianta necenzurată a convorbirii!). Un personaj dintre cele mai pitoreşti, un creator de concepte, un dezvoltator (cuvânt la modă azi) al fiinţei. Mărunţea Alexandru Dragomir (discipol al lui Heidegger) pe marginea relaţiei maestru-ucenic (discipol), privită ca educaţie orală, şi drumul până la educaţia instituţionalizată ("în care se învaţă de la unul care a scris la alţii care citesc"). O trecere complicată, zice Alexandru Dragomir. "Pentru că ceva s-a schimbat fundamental când s-a trecut de la maestru oral şi discipol oral la maestru autor şi discipol cititor". Astăzi avem doar relaţii autor-cititor, ceea ce este mult şi iremediabil departe de noţiunea consacrată a relaţiei maestru-discipol.
Ce am pierdut în lipsa Maeştrilor? Răbdarea, observarea, atenţia, conştientizarea, acceptarea prezentului? Smerenia, asumarea adevărului, libertatea acţiunii şi consecinţa ei, a libertăţii? Am câştigat, da, informaţia, o anume capacitate de a discerne, în schimb pierdem mult prea uşor ceea ce am acumulat în timp îndelungat.
Maestrul este, în primul rând, un om liber care își trăiește libertatea în bucuria muncii creatoare. Avea Montaigne o vorbă despre "pictori, poeţi şi alţi meşteşugari", pe care ne-o amintește Iordan Chimet. "Termenul de meşteşugar îi fura artei o parte din libertate – şi anume pe cea pe care nu trebuie s-o foloseşti niciodată, dar îi păstra o solidă coerenţă interioară". Libertatea e un risc, un fel de ruletă rusească. Meşteşugul lui Montaigne înseamnă strădania, munca, efortul. Toate acestea duc spre evoluţie, provoacă evoluţia.
Vorbea Gurdjieff prin învățăcelul său, P.D.Uspenscky (din nou Maestru-Ucenic), despre straturile superioare ale conştiinţei, la care nu ajungem decât foarte târziu sau niciodată în viaţă. Însă neatingerea acelui nivel al propriei conştiinţe înseamnă, de cele mai multe ori, că subconştientul ne protejează de o implozie distructivă, ca urmare a unei tensiuni interne inconturnabile. În termeni comuni: nu suntem pregătiţi. O conectare la centrii superiori ai fiinţei, în prezenţa emoţiilor negative, înseamnă nebunie. Şi totuşi, cum ajungem acolo, în stratul superior? Prin muncă. Soluţia este efortul, al trupului şi al minţii. Evoluţie. De aici până aici, de la 1 la 2, de la privire la atingere, de la percepere la înţelegere.
În acest fel pregătim mental şi fizic fiinţa pentru a urca, pentru a înţelege ce i se întâmplă. Să gândească. Să caute, să observe. Să îşi poarte datul, talanţii, menirea. Dar și așa, până la Maestru e cale-lumină! E har. E responsabilitate, conştientizare. Trebuie să ne situăm în smerenie, să începem să construim în fiinţă, să eliberăm trupul fizic şi psihic de orice sursă de negativitate. Da, pentru un intelectual asta poate duce, la început, până la anularea propriei valori. Dar merită!
Așadar cine, oare, are curajul să îşi zică sieşi Maestru, să se considere Învăţător?