Marile culturi ale lumii au evoluat grație menținerii unui nivel de educație și de civilizație care să permită promovarea valorilor și, în timp, formarea unor elite (nu în sens exclusivist, mai degrabă, mergând pe linia ascendenței latine a cuvântului elită, vom vedea că el provine din eligo, eligere = a alege). Motivația traiului din ce în ce mai precar, a sărăciei predominante, dimpreună cu resemnarea în fața politicilor impuse sau predispuse, nu înseamnă decât a rămâne, ca popor, în stadiul de asistat. Or, așa cum aminteam, avem posibilitatea de a ieși din resemnare și de a alege.
Cel mai bun exemplu în acest sens este cel al Austriei cu fascinanta sa Vienă, o cetate a culturii în toate timpurile. Stefan Zweig, scriitorul care în 1933 avea să compună libretul pentru opera Die schweigsame Frau a lui Richard Strauss, scria: "Totdeauna arta și-a atins apogeul când s-a aflat unită cu viata unui întreg popor. La Viena, cu arta nu se glumea: era în joc însăși onoarea cetății. Era desigur foarte plăcut să fii, la Viena, favoritul mulțimilor, dar era greu sa-ți pastrezi locul, căci nu ți se ierta nici cea mai mică delăsare. Această morală se extindea asupra tuturor meseriilor și dădea naștere unui spirit de emulație binefăcător" (cf. "Pridvoarele cerului", de Margarita Wallmann, publicata in Romania la Editura Muzicala, 1981).
În urmă cu 30-40 de ani se stătea la coadă pentru o carte semnată de Noica sau de Steinhardt. Se cumpăra pe sub tejghea Blaga, se făceau tot felul de intervenții pentru a obține ediții rare ale scriitorilor pe care regimul îi pusese la index. Astăzi, în schimb, în deplină libertate, avem o cultură mediocră, cu lacune flagrante, iar șansele redresării par să fie încă departe.
Ne lipsește, auzim din ce în ce mai des, o clasă de mijloc formatoare, acel segment care să asigure supraviețuirea în spirit și dezvoltarea culturală a individului.
Clasa de mijloc este o categorie care în România ultimului deceniu a devenit subiect electoral pentru mai toate partidele politice. Înțelesul, însă, pe care politicianul român îl atribuie acestui segment de populație este unul cât se poate de original, el fiind mai degrabă adaptat unui standard din ce în ce mai coborât al societății.
Ce este, de fapt, clasa de mijloc?
The Economist scrie despre un cetățean al unei țări că "este în clasa mijlocie dacă, după ce îşi plăteşte mâncarea şi alte cele absolut necesare supravieţuirii, îi mai rămâne o treime din venituri la dispoziţie să cumpere ce-i trece prin cap".
Pentru o perspectivă mai largă, amintim aici și concluziile unui studiu Nielsen, care împărțea populaţiile din lume în trei categorii: prima care îşi asigură doar strictul necesar, a doua care, trăind decent, îşi poate permite să facă şi diverse alte cheltuieli după cum o taie capul (clasa de mijloc), şi cea de a a treia - care nu are restricţii la cheltuieli.
Care este situația reală în România? Studiile arată că 80% din populație se află în prima categorie (jos), în timp ce 20% din populație se situează în clasa de mijloc și superioară. Spre comparație: în Europa, 52% se află în partea de jos, 37% formează clasa de mijloc, iar 11% se află în zona superioară.
Liviu Dragnea pesederizează noțiunea și face slalom prin istoria recentă!
În perioada preelectorală, mai exact în septembrie 2016, PSD a prezentat Programul Economic "Mai mulţi români în clasa de mijloc", cu denumirea "Dezvoltarea si modernizarea Romaniei - Romania start-up". Ce prevede acest program? Ne explica la acea vreme Liviu Dragnea, cu entuziasmul care, după numai trei luni de la lansarea programului, avea să îl ducă spre câștigarea alegerilor parlamentare: "Ne interesează, în întregul program de guvernare, creşterea clasei de mijloc din România. (…) Prin clasa de mijloc înţelegem românii care au un salariu bun şi foarte bun, românii care au acces la un sistem de sănătate decent, la un sistem de educaţie pentru copiii lor, care să le asigure că aceşti copii vor fi pregătiţi pentru viaţă, să aibă o infrastructură bună, să aibă siguranţă personală şi, de asemenea, să trăiască într-o ţară în care să aibă sentimentul că este o ţară apărată".
Nu putem trece mai departe fără a extrage, din același discurs, și o motivație în spirit pur socialist a situației grave în care se găsește astăzi țara noastră. "În România, în ultimii peste 20 de ani, au dispărut peste 1.300 de fabrici şi peste 1,5 milioane de locuri de muncă. În perioada 1997-1999, când s-au tăiat fabrici, România a ajuns de la peste 6 milioane de locuri de muncă la 4,5 milioane, un număr care creează probleme şi pentru asigurarea bugetului de pensii, şi pentru o discuţie serioasă despre o clasă de mijloc în România", a explicat Liviu Dragnea.
Este uimitor slalomul pesedistdrăgnescian prin istoria postdecembristă și "iscusința" cu care decupează exact anii 1997-1999 (reamintire obligatorie: Ion Iliescu a fost președintele României în perioada 22 decembrie 1989 - 29 noiembrie 1996 și 20 decembrie 2000 - 20 decembrie 2004. Liviu Dragnea arată cu degetul doar spre anii 1997-1999, când la cârma țării se afla Emil Constantinescu). Iată cum, la mai bine de două decenii, liderul partidului care este răspunzător de direcția pe care a pornit România în 1989 are grijă să așeze în calea memoriei momente ale istoriei menite să dezincrimineze PSD și să se situeze, din nou, în poziția de salvator.
Botoșani: A fost odată!
Așezând discuția despre dispariția fabricilor în spațiul botoșănean, un județ care a beneficiat de o industrie bogată în secolul XX, putem constata că nivelul de trai, deci calitatea vieții cetățenilor, a fost puternic influențată de regresul și, apoi, distrugerea industriei. Clasa de mijloc, cea către care își îndreaptă atenția PSD prin programul economic amintit mai sus, a fost cea mai afectată, iar repercusiunile sunt evidente.
Pentru a exemplifica, vom reține din lucrarea lui Vasile Nimigeanu, "Industria municipiului Botoşani în secolul al XX-lea", faptul că puternica industrializare înainte de 1989 a dus la o dezvoltare a dinamicii și a situației demografice, astfel încât "s-a ajuns ca în anul 1992 să lucreze numai în industrie şi construcţii 37.061 persoane, adică mai mult decât întreaga populaţie a municipiului Botoşani în anul 1966".
Cât a durat această situație? Cum au ajuns Botoșanii, un sfert de secol mai târziu, în topul județelor sărace și fără locuri de muncă? Aflăm din același studiu al lui Vasile Nimigeanu: "…după 1989, în contextul crizei economice generale, al privatizării şi restructurării unităţilor industriale, al concurenţei interne şi externe, majoritatea şi-au diminuat activitatea, iar o parte s-au închis. În paralel, au apărut societăţi noi, majoritatea de talie mică. Astfel, s-au închis: Uzinele textile Moldova (de prelucrare a bumbacului), Integrata de in, Întreprinderea de articole tehnice din cauciuc, Întreprinderea de prelucrare a lemnului, Abatoarele şi secţia de conservare a cărnii de la Răchiţi, Întreprinderea de prelucrare a legumelor şi fructelor, Fabrica de nutreţuri combinate, Plafarul şi unele secţii ale industriei construcţiilor de maşini. Restructurările şi reducerile de activitate din perioada 1992-2002 au diminuat substanţial şi volumul forţei de muncă cu 17.892 persoane şi, în consecinţă, şi ponderea populaţiei active ocupate din industrie, de la 55,6% la 37,5%".
Care au fost cauzele declinului industrial, după 1989, din municipiul Botoşani, ca şi din întregul judeţ? Sunt cele care au influenţat regresul industriei naţionale. Și vorbim aici despre lipsa capitalului, legislaţia neatractivă pentru investitorii străini, valoarea adăugată moderată, numărul mic de întreprinderi novatoare, relaţii slabe între cercetare şi proiectare şi lipsa unei strategii de dezvoltare naţională a industriei.
Vorbim, așadar, despre o perioadă de tranziție postdecembristă marcată profund și iremediabil de politicile social-democrației. Revenind la clasa de mijloc, este dificil a umple acest segment cu o populație adusă la limita subzistenței, lipsită de resursele și aspirațiile necesare.
Bătaia partidelor pe electoratul clasei de mijloc!
Nu doar PSD a purtat în campanii stindardul clasei de mijloc. În 2011, clasa de mijloc a fost miză electorală și pentru PDL, care bătea monedă, prin vocea lui Emil Boc, pe importanța consolidării acestui segment din populație, "fără de care țara noastră este vulnerabilă".
Doi ani mai târziu, în 2013, președintele PDL Vasile Blaga se delimita de etajul superior al societății și identifica dreapta românească, nici mai mult, nici mai puțin, ca fiind reprezentată de "oamenii cinstiți din clasa de mijloc", și nu de "un mănunchi de intelectuali care discută doctrine de dreapta".
În primăvara anului 2016, clasa de mijloc revine în atenție, de această dată cel care elaborează un document în acest sens fiind tehnocratul Dacian Cioloș. "Clasa de mijloc la sate" este denumirea pe care o primește Planul guvernului, schemele de sprijin, țintele asumate. Desigur, de la asumarea țintelor până la îndeplinirea lor calea a fost și rămâne un deziderat.
Și Alina Gorghiu a reușit să se agațe de tema clasei de mijloc, a făcut-o însă în stilul său. În decembrie 2016, liderul PNL afirma de la tribuna electorală: "În România, clasa de mijloc nu există, iar eu îmi construiesc mesajul pentru acea clasă de mijloc". Așadar, există, dar lipsește cu desăvârșire!
EPILOG
În urmă cu câțiva ani, un director al unei instituții de cultură anunța entuziast că vom avea în sfârșit parte de concerte mari, pentru că sumedenie de artiști se îngrămădesc să cânte gratis pentru Botoșani. Scriam atunci că o societate sănătoasă nu se mulțumește cu artişti care să cânte gratis, nici măcar din dragoste pentru oraşul geniilor, aşa cum cu uimire ne numesc mulţi. O societate sănătoasă dintr-un oraş al geniilor, care îşi respectă trecutul, va şti să construiască şi un prezent pe măsură! Un oraş cu cele mai multe revelioane pe cap de locuitor, un oraş care se întrece în festivaluri, târguri, ospeţe şi tot felul de sărbători plătite din bani publici este obligat să investească în artă și să determine individul să aspire la un nivel superior al vieții.
De ce ne trebuie o clasă de mijloc? Pentru a nu mai avea spectacole de stradă mediocre, cu nume din subindustria muzicală, dar gratuite (o gratuitate pentru care vom plăti scump în câțiva ani!). Pentru a ne permite să plătim bilet şi să aplaudăm cu demnitate un artist mare, care nu vine din milă sau caritate, ci în faţa unui public care ştie să aprecieze arta de calitate.
E cale lungă?