de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
„Vă avertizăm că urmează imagini cu un puternic impact emoțional.”
Aceasta este azi cheia succesului de televiziune. Acesta este secretul unor știri reușite. Primele știri din calupul principal al zilei au aproape toate acest avertisment. Și după el, urmează cruzime, căderi în gol, sânge, accidente, violențe. Peste tot, telefoane și camere de vederi ce surprind „evenimente care pot deveni știri”. Și nu orice fel de știri, ci din acelea cu puternic impact emoțional. Martori oculari devenind reportezi de teren, martori-complici ai violenței distribuite aleatoriu în societate.
Așa arată rezumatul unei zile pe toate canalele de știri: ceea ce este demn de reținut din acea zi este doar ceea ce te poate afecta emoțional. E ca într-un soi de înțelegere ipocrită făcută de televiziuni cu regulile bunei cuviințe: „știm că nu trebuie să promovăm imagini ale violenței și ale suferinței, știm că nu e în regulă să facem apologia cruzimii și a brutalității, știm că aduce atingere demnității umane să vedem răniți sau morți la locul unui accident, dar nu-i nimic, noi vă prevenim că nu e bine să vă uitați la asta, deși știm că tocmai asta vă atrage, pe voi, telespectatorii, crescuți cu sânge și cu suferințe, dependenți ca niște hiene de senzații tari și corpuri bătute sau strivite”.
Într-o societate în care reglajul media se face în funcție de anumite valori și norme ale coexistenței, imaginile cu puternic impact emoțional trebuie să fie rare, chiar excepționale (prin frecvența lor). Numai atunci când într-adevăr înțelegerea unui eveniment pertinent pentru cât mai mulți dintre noi, pentru noi toți ca societate, obligă la adăugarea unor asemenea imagini, ei bine, numai atunci ar trebui ca asemenea imagini, puține la număr și nerepetate, ar trebui să fie transmise. Dar nu, la noi programele de știri sunt succesiuni nesfârșite de asemenea relatări ale violenței, relatări construite ele însele violent, iar printre ele se strecoară, arareori, câte o știre banală, despre lucruri care par să nu intereseze pe nimeni.
Într-un program de știri în care primele patru sau cinci asemenea știri sunt toate cu impact emoțional (atenție, un impact care este mereu negativ. Nu am văzut până acum nicio știre cu impact emoțional pozitiv), nu doar frecvența lor agresează psihicul uman, ci și repetarea în buclă a acelorași violențe.
Pe toată durata „știrii” despre accident, vedem repetându-se obsesiv, câteodată de zeci de ori, impactul, căderea, explozia, ciocnirea etc. Iar asta iese clar din termenii acelei înțelegeri ipocrite pe care instanțele de reglementare media au impus-o televiziunilor. O înțelegere pe care stăpânii media se prefac că o respectă doar pentru a evita amenzile, desigur, nicidecum din respect pentru demnitatea sau suferința umană.
Pentru atâția dintre concetățenii noștri, privitori de televizor și fără surse alternative de informare, România zilnică de la știri pare un șir de operațiuni militare sau teroriste, un teatru de război presărat cu crime și accidente a căror frecvență și repetare induce fără îndoială frica, dar și neîncrederea în autorități, irelevanța lor. O populație fragilizată emoțional, înspăimântată și debusolată, a cărei unică șansă – așa cum insistent ne conving aceleași televiziuni – este să dea iama fie în farmacii, pentru a cumpăra medicamentele prezentate drept adevărate miracole, fie în sălile de jocuri de noroc, pentru a paria pe viitor.
Căci, nu-i așa, când arde țara, numai medicamentele împotriva diareii și păcănelele ne mai pot salva.