de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
A ieÈ™i la pensie la 45 de ani mi se pare în primul rând un act profund imoral. Nu vorbesc aici despre lipsa oricărei moralități a celor care au putut, direct interesaÈ›i È™i egoiÈ™ti, să imagineze o lege care să îngăduie colegilor lor să se pensioneze după 20 de ani de muncă.
Vorbesc doar de aceia care cred că, după ce statul le-a finanÈ›at educaÈ›ia, doisprezece ani de liceu, încă patru sau cinci de facultate, iar ei au lucrat în folosul societății două decenii, aceeaÈ™i societate ar avea obligaÈ›ia să-i întreÈ›ină pentru încă treizeci sau patruzeci, de ce nu încă cincizeci de ani.
Trebuie să ne imaginăm atunci că serviciile făcute celorlalÈ›i au fost atât de valoroase, de vitale, în scurta carieră publică, încât noi toÈ›i trebuie să o răsplătim cu munca È™i cu banii noÈ™tri timp de aproape È™aizeci de ani. Noi toÈ›i purtăm pe umeri această minoritate tot mai întinsă È™i mai imorală, care nu are nicio remuÈ™care să pretindă semenilor să o întreÈ›ină.
Solidaritatea socială e un act de reciprocitate și de echilibru. Nu poți pretinde celorlalți să fie solidari cu tine timp de șase decenii dacă tu ai fost solidar, prin munca ta, doar două decenii cu ceilalți.
De aceea, indiferent cât de mult ar funcÈ›iona justificarea formală că legea permite È™i încurajează pensionarea precoce, găsesc că orice pensionare la o vârstă la care pentru mulÈ›i viaÈ›a adevărată abia atunci începe, este o decizie individuală profund imorală.
Las deoparte aici pentru o clipă argumentul contributivității È™i mă refer doar la modul în care ne raportăm la restul vieÈ›ii atunci când avem 42 sau 45 de ani, adică atunci când suntem de fapt la jumătatea vieÈ›ii, când unii aduc pe lume un copil, când se gândesc să-È™i construiască o casă ori chiar să-È™i întemeieze o familie.
Abia intraÈ›i efectiv în tumultul vieÈ›ii, în deplinătatea puterilor noastre fizice È™i psihice, decidem brusc că nu mai avem chef să lucrăm pentru ceilalÈ›i È™i le cerem să ne finanÈ›eze cealaltă jumătate a vieÈ›ii.