de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
A ieși la pensie la 45 de ani mi se pare în primul rând un act profund imoral. Nu vorbesc aici despre lipsa oricărei moralități a celor care au putut, direct interesați și egoiști, să imagineze o lege care să îngăduie colegilor lor să se pensioneze după 20 de ani de muncă.
Vorbesc doar de aceia care cred că, după ce statul le-a finanțat educația, doisprezece ani de liceu, încă patru sau cinci de facultate, iar ei au lucrat în folosul societății două decenii, aceeași societate ar avea obligația să-i întrețină pentru încă treizeci sau patruzeci, de ce nu încă cincizeci de ani.
Trebuie să ne imaginăm atunci că serviciile făcute celorlalți au fost atât de valoroase, de vitale, în scurta carieră publică, încât noi toți trebuie să o răsplătim cu munca și cu banii noștri timp de aproape șaizeci de ani. Noi toți purtăm pe umeri această minoritate tot mai întinsă și mai imorală, care nu are nicio remușcare să pretindă semenilor să o întrețină.
Solidaritatea socială e un act de reciprocitate și de echilibru. Nu poți pretinde celorlalți să fie solidari cu tine timp de șase decenii dacă tu ai fost solidar, prin munca ta, doar două decenii cu ceilalți.
De aceea, indiferent cât de mult ar funcționa justificarea formală că legea permite și încurajează pensionarea precoce, găsesc că orice pensionare la o vârstă la care pentru mulți viața adevărată abia atunci începe, este o decizie individuală profund imorală.
Las deoparte aici pentru o clipă argumentul contributivității și mă refer doar la modul în care ne raportăm la restul vieții atunci când avem 42 sau 45 de ani, adică atunci când suntem de fapt la jumătatea vieții, când unii aduc pe lume un copil, când se gândesc să-și construiască o casă ori chiar să-și întemeieze o familie.
Abia intrați efectiv în tumultul vieții, în deplinătatea puterilor noastre fizice și psihice, decidem brusc că nu mai avem chef să lucrăm pentru ceilalți și le cerem să ne finanțeze cealaltă jumătate a vieții.