Despre datoria noastră socială: suntem părți ale unui corp, nu atomi liberi, iar acțiunile noastre modifică lucrurile în bine sau în rău toată societatea, Știri Botoșani, Opinii

Despre datoria noastră socială: suntem părți ale unui corp, nu atomi liberi, iar acțiunile noastre modifică lucrurile în bine sau în rău toată societatea

Stiri Botosani Wednesday, 10 March 2021 Opinii

de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:

Argumentul celor din conducerea Ministerului de Interne care spun că abuzurile unor polițiști nu sunt reprezentative pentru întreaga Poliție română este deopotrivă adevărat și fals. El este adevărat din punct de vedere strict cantitativ: câțiva polițiști nu sunt toți polițiștii, care numără probabil câteva zeci de mii în toată țara. Același raționament ar fi valabil pentru profesorii abuzatori, pentru medicii corupți, pentru pompierii incompetenți, pentru jandarmii violenți ș.a.m.d. Căci, nu-i așa, ei reprezintă minorități „infime” în comparație cu grosul efectivelor virtuoase din fiecare corp profesional. Majoritatea profesorilor, medicilor, polițiștilor își fac treaba, prin urmare ei nu trebuie să fie considerați răspunzători pentru greșelile colegilor lor, iar conducerile ministerelor respective nu ar trebui decât să-i pedepsească aspru pe cei care au greșit și lucrurile reintră în ordine.

CITEȘTE ȘI: "Calendar ortodox, 13 februarie - Sf. Cuv. Martinian; Sf. Ap. Acvila şi soţia sa, Pr..."

Dar argumentul este fals dintr-un alt punct de vedere și, în același timp, este cât se poate de păgubitor din perspectiva unei corecte evaluări profesionale, manageriale și politice.

Eroarea de la care pleacă asemenea justificări este aceea de a considera că aceste câteva cazuri sunt nesemnificative în raport cu ansamblul. E ca și cum am spune că dacă în România există 100.000 de polițiști și dintre ei 10 sunt abuzatori, asta înseamnă că doar 1 la 10.000, adică 0,001 % dintre polițiști ar avea probleme, adică 99,999% dintre ei nu merită să suporte oprobiul public. (Aplicați același raționament pentru corpul profesorilor, al medicilor, al jandarmilor etc.).

Dacă vinovăția trebuie într-adevăr individualizată și circumscrisă faptelor precise, responsabilitatea în schimb trebuie judecată altfel. Căci responsabilitatea nu se împarte la 100.000, fiecăruia revenindu-i o părticică infimă din responsabilitatea Poliției române. La fel, mie, ca profesor, nu-mi revine doar fragmentul acela de 1/250.000 de responsabilitate de educare a generațiilor ce vin, ci, din punct de vedere calitativ – adică etic și deontologic – mie și fiecărui oricare alt profesor din cei 250.000 ai țării ne revine, de fiecare dată, întreaga responsabilitate pentru toți copiii din România.

CITEȘTE ȘI: "Când se flutură treaba asta cu salvarea e necesar să-ți verifici portofelul"

Altfel spus, dacă noi gândim că putem face orice în sala de curs – pentru că, nu-i așa, ce însemnăm noi printre celelalte sute de mii de profesori, suntem o picătură într-un ocean – atunci ne înșelăm amarnic privind datoria noastră socială. Cu o asemenea gândire, noi lăsăm întredeschisă o portiță pentru orice fel de excepție: dacă nu ne facem treaba nu e grav, că nu se vede; dacă abuzăm un copil nu e grav, că sunt atâția alți profesori care se comportă corect; dacă moare un om din neglijența noastră, nu e așa de grav, că am salvat atâția alții etc. Aceasta este, în opinia mea, o gândire periculoasă, care se acomodează ușor cu delăsarea, cu incompetența, cu abuzul, cu ilegalitatea, considerându-le drept neînsemnate cantitativ și diminuând responsabilitatea socială a acțiunii noastre profesionale.

CITEȘTE ȘI: "Treizeci de ani de furturi și corupție abia acum încep să-și facă efectele"

Privind dinspre vârful piramidei, lucrurile stau la fel: un ministru e responsabil pentru fiecare angajat din subordinea lui. Nu au fost rare cazurile (nu la noi, se înțelege), când miniștri au demisionat din cauza unor acțiuni ilegale sau neprofesioniste ale subordonaților. Pentru că, încă o dată, dacă vinovăția merge de sus în jos și funcționează prin diviziune, până la individ, adică până la ultimul făptaș, responsabilitatea este multiplicatoare și continuă: orice abuz al unui polițist este abuzul tuturor polițiștilor, de la cel mai simplu agent, până la cel mai important general. Orice profesor incompetent îi face pe toți profesorii să fie incompetenți, de la cel mai tânăr stagiar, până la ministru. Orice medic corupt aruncă pe drept cuvânt o umbră asupra integrității tuturor medicilor și asupra ministrului. Asta înseamnă a răspunde pentru, adică a da socoteală în fața societății. Noi suntem, ca profesori, medici, polițiști, jandarmi, părți ale unui corp, nu atomi liberi, părți indivizibile care prin acțiunea noastră modificăm în bine sau în rău întregul corp profesional din care facem parte, chiar și întregul corp social.

CITEȘTE ȘI: "Cultul eșecului"

De aceea, cred că nicio instituție nu se va reforma în România câtă vreme conducătorii lor vor privi abuzurile și ilegalitățile doar ca niște „cazuri izolate”; șansa însănătoșirii profesionale, morale și instituționale începe cu asumarea fiecărui asemenea caz ca fiind unul exemplar, nu izolat; căci ceea ce este puțin nu trebuie privit ca excepție în sensul rarității, care poate fi ușor înlăturată, ci ca exemplu, ca putând să se repete oricând și oriunde. În termeni medicali, aș zice că trebuie privit ca simptom, adică semn al unei crize, semnal de alarmă și strigăt de ajutor.

CITEȘTE ȘI: "Ca la noi, la nimeni. Nicăieri nu există atâta vulgaritate precum în România"

Instituțiile și corpurile profesionale românești se află azi într-o asemenea situație de alarmă. Dacă ni se va spune că trebuie să ajungem la 50%+1 ca să putem vorbi într-adevăr de corupție, incompetență, abuz etc., atunci acea instituție și această societate sunt definitiv pierdute. Fiecare dintre noi suntem, prin urmare, datori să reacționăm în interiorul corpului nostru profesional de fiecare dată când are loc o asemenea faptă, tocmai pentru ca ea să nu se multiplice: căci cu cât ne vom spori responsabilitatea, cu atât există șanse să diminuăm faptele greșite și să evităm de a deveni noi înșine autorii lor.