“Când ai un vis în copilărie, nu-l uita. Viața găsește mereu o cale să ți-l împlinească”.
Totul a început în ziua în care am primit un mic vizor pentru diapozitive cu bandă, o jucărie rară pentru acele vremuri. Era o noutate la secția de jucări din magazinul central “Botosani”. L-am primit cu o singură condiție: să promit mamei că voi face mai multe drumuri și mici comisioane pentru ea, ca plată pentru această minunăție. Eram mândru, fericit și gata să-mi țin promisiunea.
La mijlocul anilor ’50, în curtea casei noastre de pe Strada Rozelor nr. 10, din Botoșani, am creat ceva magic, cu aproape niciun ban și doar cu imaginația mea.
Aveam un simplu vizor pentru diapozitive cu bandă, un vizor manual din tablă presată, cu o lentilă în față, o portiță cu o fereastră mată în spate și un mic buton în dreapta pentru avansarea unei film de imagini color. Nu era un proiector. Nici nu fusese conceput să fie. Era doar o jucărie.
Dar eu am văzut mai mult.
Am deschis portița din spate și am introdus filmele cu povești - „Harap Alb”, „Scufița Roșie”, „Capra cu trei iezi”, „Albă ca Zăpada” ,”Punguța cu doi bani” și multe altele. Când lumina soarelui lovea fereastra mată, imaginile se luminau ușor. Erau basmele copilăriei noastre, cadru cu cadru, fiecare imagine o poartă către imaginație.
Apoi mi-a venit o idee, îndrăzneață pentru un copil fără unelte, fără bani și fără acces la echipamente adevărate. Am construit o mică cutie de lemn, cu o deschidere pătrată în față, și am fixat vizorul pe ea. Am găsit un bec mic. I-am legat fire in fasung și l-am montat în spatele ferestrei mate. L-am aprins.
Deodată, imaginile au devenit mai luminoase. Mai clare. Mai vii.
Și apoi a venit momentul care a schimbat totul.
În curtea noastră aveam o mică bucătărie de vară. Pe peretele exterior, mama a pictat un dreptunghi alb perfect, în format 4×3, raportul clasic al cinematografelor și televizoarelor vremii, unde lățimea are 4 părți și înălțimea 3 părți. Fără să știe, mama a creat exact proporția ideală pentru proiecția mea improvizată.
M-am dat înapoi patru metri, am îndreptat vizorul meu modificat și am aprins becul. Pe perete a apărut o imagine ce se integra în ecranul văruit de mama - slabă, nu foarte puternică, dar clară, pentru că ajustam lentila vizorului cât puteam de bine. Era fără îndoială o proiecție adevărată, chiar dacă improvizată, iar pentru noi, copiii, părea magie pură.
Un cinematograf născut din nimic.
Copiii de pe străzile din jur au început să alerge spre curte, entuziasmați, șoptind, așteptând să înceapă spectacolul.
Avansam banda manual - clic, clic, clic - fiecare cadru luminând peretele ca un mic film. Nu mai văzuseră așa ceva în aer liber. Iar vecinul meu, Lică, citea cu voce tare textul subtitrat din fiecare imagine, descriind povestea pentru toți copiii adunați.
Rotitele de cauciuc din interiorul vizorului ce avansau filmul, se încălzeau de la bec, se înmuiau și uneori banda se bloca. Nu aveam ventilator. Nu aveam piese potrivite. Aveam doar mâinile mele, curiozitatea mea și hotărârea mea. Dar nimic din toate acestea nu conta.
În acele seri, în acea curte, eu eram proiecționistul.
Eu eram inginerul. Eu eram magicianul. Am creat ceva din nimic un cinematograf pentru copii care nu mai văzuseră așa ceva.
Așa era copilăria noastră. Așa era lumea noastră.
Și în acel moment, fără să știu, a început drumul meu pentru toată viața. Așa a început atracția mea către cinematografie, care a devenit hobby-ul preferat al vieții mele. Cu timpul, am ajuns să am acasă un adevărat „cinematograf maison”, construit pas cu pas, cu aceeași pasiune care a început în curtea din Botoșani.
Când ai un vis în copilărie, nu-l uita. Viața găsește mereu o cale să ți-l împlinească!
**Schiță inspirată de vizorul cu care a început totul!
Angelo Segall, Montreal, Canada