O fotografie, o punte spre trecut
Într-o după-amiază liniștită, răsfoind albumele de familie, am redescoperit o fotografie alb-negru in 1960. Imaginea surprinde casa vecinilor noștri de pe strada Rozelor, vizavi de locuința copilăriei mele. Era casa doctorului agronom Aritanovici și a soției sale, doamna Carmen Aritanovici. Astăzi, acel loc este împărțit între două construcții, iar casa originală a devenit o umbră a trecutului – vizibilă doar prin lentila rece a „Google Street View”.
Portretul unei familii discrete
Doamna Aritanovici era o femeie pioasă, participând regulat la slujbele bisericii Sfântul Spiridon. Vinerea era pentru ea zi de post. Soțul ei, doctorul agronom Aritanovici, era înalt și uscățiv, aproximativ 1,80 metri. Îi plăcea tutunul, fuma intens, ținând țigările într-un „porte-cigarette”. Cu pălăria de paie așezată într-o parte și cu mustața sa, semăna izbitor cu o fotografie a lui Ion Luca Caragiale. Trăiau modest, cu venituri mici obținute din vânzarea de artă și cărți la anticariat. Primeau lunar ajutor financiar de la fiica lor, stabilită în Uruguay. Doamna Aritanovici îmi păstra cu grijă timbrele de pe scrisori – un gest tandru, care mi-a rămas în memorie.
Ritualuri, prietenii și solidaritate
Familia ducea o viață liniștită. Pe balconul din fața casei se adunau câțiva prieteni apropiați: avocatul Tupai și un fost magistrat al cărui nume nu mi-l mai amintesc. În fiecare vară, sora doamnei Aritanovici, văduvă a unui maior căzut în cel de-al Doilea Război Mondial, venea în vizită de la București.
În Botoșaniul de altădată, miercurea era zi de târg. Țăranii veneau cu căruțele la oborul vechi (de la ghetouri până la școala nr. 8, în cartierul Parcul Tineretului). Săptămânal, o căruță se oprea în fața casei Aritanovici. Un țăran cobora, bătea la ușă cu căciula în mână, săruta mâna doamnei și aducea un coș cu brânzeturi, ouă, găini și alte produse de sezon, toate de la ferma lor. Din păcate, odată cu colectivizarea, acest ritual a încetat.
Mama mea era prietenă bună cu toți vecinii. Doamna Aritanovici venea deseori la noi, unde era servită cu o cafeluță și o prăjitură. Îi plăceau mult prăjiturile gătite de mama. Așa, din vorbă în vorbă, am aflat despre familia lor, despre timpurile bune și verile petrecute pe moșia de la țară. Tot ce le aparținea din moștenire fusese confiscat și naționalizat de noul regim.
Lecții din grădină
Casa familiei Aritanovici avea în spate un gard ce dădea spre vechiul cimitir evreiesc. Era înconjurată de o grădină mare, cu un nuc bătrân și uriaș, care o acoperea parțial. Doamna Aritanovici spunea adesea: „Bată-l norocul de copac, rădăcinile mi-au ridicat podeaua în bucătărie!” Grădina se întindea de la Rozelor nr. 3 până la colțul cu strada Călugăreni. Era împărțită în parcele de legume și zarzavaturi, cu câțiva arbuști de căpșuni și zmeură. Vara, copiii din vecini eram invitați să le degustăm. În grădină se aflau și pomi fructiferi, iar primăvara, domnul Aritanovici se ocupa personal de altoirea lor. Îmi amintesc cum eu, Lică și Tincuța priveam prin gard, fascinați de modul în care ne explica „altoirea în despicătură”. Așteptam cu nerăbdare să vedem rezultatul, și nu am fost dezamăgiți: caisele altoite de el erau cele mai mari și gustoase din tot Botoșaniul.
Plecarea și tăcerea
Din păcate, după o luptă îndelungată cu cancerul, domnul Aritanovici s-a stins din viață în jurul anului 1960. Doamna Aritanovici a depus acte pentru reunificarea familiei cu fiica și nepotul din Uruguay. Mai târziu, maiorul Pandele ne-a scris că doamna Aritanovici plecase în Uruguay. După câțiva ani, s-a întors în București, unde a locuit cu sora ei până la adânci bătrâneți.
Cugetări
Fără a idealiza trecutul, putem spune că în „Botoșaniul de odinioară”, vecinii erau ca o familie. Orașul avea caracter, principii și respect. Astăzi, aceste amintiri sunt punți între generații – lecții de demnitate, modestie și solidaritate.
Prof. Angelo Segall - Canada