Sâmbăta lui Lazăr. Sute de oameni cu flori și ramuri de salcie, părinți cu prunci de mână, bătrâni șonticăind agale. Pâlcul de adolescenți se manifestă cu zgomotoasă bucurie la Procesiunea de Florii. E o zumzăială de primăvară care atrage atenția prin frumusețea de pe chipurile lor. Sunt senini, calzi, sinceri și fragezi ca florile pe care le poartă în mâini. Alaiul abia pornit înaintează la pas, în cântare creștină. Deodată, o voce de pe margine sparge bucuria și face țăndări seninul de pe chipul adolescenților. "Băăăăi, ce-i cu voi acolo, băăăăi!" Toate privirile se întorc buimace și se strivesc în gălăgia hâdă a unui bărbat trecut bine de a doua tinerețe. "Băăăi, Balena albastră, ăștia sunteți voi, băăăă! Balena albastră! Până-n seară vă văd spânzuraaați, băăăă!" Prin mulțime trece electrizant un fior rece, dar nimeni nu scoate o vorbă. Adolescenții zâmbesc strâmb în colțul gurii, barba tremură într-o durere abia stăpânită. O fată își înăbușă furia într-un puhoi de lacrimi, pe care imediat îl oprește cu un oftat. Se strâng unii în alții, cu privirile în jos.
Tot în caldarâmul străzii caută și privirile adulților. Niciun tânăr nu a întors vreo replică la jignirile pe care le-au auzit. Nu au strigat, nu au ripostat, nu au lovit. Ar fi putut-o face, fără îndoială!
Duminică seara. E straniu, e tulburător, e sfâșietor să mergi la teatru și să nimerești, de fapt, într-un spectacol în care viața nu mai are ascunzișuri. Câteva zeci de oameni au ocupat la propriu scândura scenei Teatrului Eminescu din Botoșani. Elevi de liceu, profesori, prea puțini părinți.
Despre spectacolul Rovegan, susținut de Asociaţia Arena şi Centrul de Teatru Educațional Replika, sunt multe de spus, multe de scris, din perspective diferite și pe alocuri năucitoare. Însă dincolo de reprezentație, dincolo de generozitatea proiectului în plan social, educațional, această întâlnire dintre actori și public a scos la iveală vulnerabilitatea copiilor, a adolescenților. Și nu e vorba despre o vulnerabilitate la sărăcie, ci despre vulnerabilitatea pe care ei o simt față de propriii părinți. Victime sau eroi, abandonați sau uitați, "profitori" ai banilor-gârlă aruncați de dincolo de graniță de mame chinuite de grija copiilor rămași acasă… O problemă pe care o vedem expusă în fiecare zi. Programe peste programe, discursuri electorale duhnind a politică găunoasă, știri despre badante bătute, violate sau, nu de puține ori, despre românce care îi amăgesc pe inocenții conți și pe năzuroasele contese pentru a le lua banii. Problema migrației are zeci de fațete, unele mai înfricoșătoare decât altele…
Dar cine sunt ei, copiii rămași acasă? Copiii cu probleme, așa cum le spunem de cele mai multe ori…
E oră târzie. Spectacolul s-a terminat, scena rămâne sub ocupație. De o parte, regizoarea și actrițele. De cealaltă parte, publicul.
Se spun cuvinte dure, amare, se vorbește despre sfărâmarea familiilor, despre "alandala" generațiilor care rămân acasă, despre starea economică a celor care aleg să plece. Ce putem face, ca societate, în afară de înțelegere și empatie reciprocă? Ce putem face în educație, cum putem susține acești copii. Iată, se spune, migrația economică devine o normalitate, copiii de liceu se pregătesc și ei de plecare. Se vorbește despre disperarea părinților, despre sacrificiul uman. Profesorii prezenți în sală dau mărturie din propriile experiențe. Elevi sfâșiați de dorul de părinți, sărăcia, nevoia continuă de bani, nu totdeauna parcă justificată. Banul înaintea sufletului, spune cineva. Umilința care nu mai plânge, nu mai strigă, nu mai urlă, rostește altcineva.
În rândul din față, o copilă privește năucă și ascultă afectată, din ce în ce mai afectată. Actrița de pe primul scaun îi simte foiala și prinde din zbor starea fetei care pare că e gata să arunce în aer neputința, într-o tensiune pe care nu o mai poate controla. "Ne cerem scuze, noi te-am întristat? Nu am vrut…", spune actrița și în clipa următoare o cuprinde într-o îmbrățișare care declanșează, de fapt, potopul de lacrimi. "Ce s-a întâmplat?", întreabă din nou actrița cu chip de mamă, deși începe să fie clar pentru toată lumea ce se întâmplă.
"Părerile sunt împărțite", spune fata strecurând cuvintele printre lacrimi. "Dar e o diferență când CHIAR EȘTI copilul care are părintele plecat. Da, este greu! Ai nevoie de iubirea părinților. Și într-o zi înțelegi că iubirea nu aduce mâncare pe masă. De la bani încep certurile în familie și de asta aleg mamele să plece! Să fie mai bine pentru copii. La un moment dat, și copiii ajung să își dorească să facă asta mamele. Tocmai asta e problema… Am auzit multe păreri că nu trebuie să plece, că nu e bine pentru copii, dar uneori este o necesitate! E dureros că se întâmplă asta!"
E rândul adulților să se oprească. Se privesc în tăcere, mai ales că vorbele li se așază greu acum, în fața unui copil care CHIAR ESTE!
Ceilalți copii prind curaj. Vor să fie ascultați și au nevoie să vorbească!
"La nivelul umanității se schimbă mentalități, se schimbă gândiri, dar nu suntem noi cei care putem schimba traiul ca atare, și nu suntem noi cei care putem oferi acea condiție bună pe care o caută părinții care pleacă". Vocea este a unui băiat din ultimul rând de scaune. "Ar trebui dus mesajul către cei care sunt în putere să facă ceva. Toți se uită ciudat la tine dacă spui că tu nu vrei să pleci. Iar când îți expui o idee pe care vrei să o realizezi aici, în țară, ești foarte descurajat".
Fata din fața lui vine cu o altă oglindă a societății, o societate care se presupune că trebuie să îi educe pe ei, adolescenții. "Ce se promovează la televizor? Eu nu mă uit la televizor, dar azi mi-a fost rău și am vrut să văd ce se mai întâmplă. Și am deschis televizorul și apoi m-am simțit și mai rău. Na! Știri. Un tip de vreo 30 de ani se lăuda că și-a deschis o firmă prin care să trimită cât mai mulți tineri fără posibilități în afară, din România adică, prin toate țările. Și noi stăm aici la teatru și dezbatem faptul că nu trebuie să plecăm, că trebuie să găsim o soluție ca să rămânem. Și oamenii de la tv ne spun despre cum deschid ei companii ca să trimită cât mai mulți oameni în afară, cât mai mulți tineri care abia au terminat liceul, au o diplomă, dar nu au bani să continue studiile, să lucreze în altă parte. Nu mi se pare corect să se dezvolte chestia asta atât de mult, să deschid televizorul și să stau cu sora mea mai mică și ea să mă întrebe dacă nu vreau să plec cu ea în Anglia".
Băiatul revine și o completează. "Astăzi am văzut ceva la tv: spunea că, pentru sănătatea emoțională a copilului tău, să petreci cât mai mult timp cu el, mi s-a părut mai mult decât drăguț, dar e atât de puțin. Atât timp cât partea bună este acoperită de cea rea, noi suntem obișnuiți cu partea rea, de aceea ni se pare normal ce se întâmplă. Suntem educați în masă într-un anumit fel".
Toți cei aflați – la propriu – pe scena Teatrului Eminescu din Botoșani înțeleg că lumea noastră, a celor mari, este diferită de lumea lor. Că alături de noi sunt copii care s-au maturizat înainte de vreme, copiii noștri pe care îi criticăm, îi judecăm, îi stigmatizăm. Nu i-am privit cu atenție, nu i-am ascultat.
Vocea unei fete se ridică din nou și privirile se întorc grămadă. "Eu vreau să vorbesc despre ce se întâmplă atunci când apare comoditatea. Ajungi cu datorii, ajungi pe minus, la disperare pleci în străinătate ca să ajungi cumva la traiul decent. Oamenii spun: mă duc să muncesc doi ani… Cum a fost tatăl meu, care a stat plecat trei ani (plînge), a muncit ca să ajungem la traiul decent, urmând să ajungă în țară, să învârtă banii aici, cum ați spus dvs. Dar oamenii devin comozi, se văd acolo, sunt mulțumiți cu puțin. Nu se mai gândesc să se întoarcă în țară, să învârtă puținul bănuț pe care l-a stâns, să își acopere datoriile. Apoi, după ce ajunge la traiul decent, să rămână aici în țară să își găsească de lucru pentru a începe să obțină profit. De la decent să fii ușor pe plus, adică. Oamenii sunt comozi, spun: de ce să mă mai întorc în țară, aici am ce trebuie. Nu mai există dorința de a munci, să vii înapoi să o iei de la zero (pentru că ai fost pe minus, trebuie să ajungi la zero ca să începi să crești!). Nu mai spune nimeni: hai să fac ceva, să mă simt împlinit. Da, de multe ori disperarea te trimite în străinătate… Dar aici, acasă, oamenii refuză să muncească, nu se mai înjosesc să mai înceapă de jos. Pleacă în Italia, devin comozi… Asta am vrut să spun… Sunt emoționată…"
Fata lasă răgaz lacrimilor să se prelingă. Vocea băiatului din ultimul rând se aude din nou. "Mai e și pretextul că nu mai avem unde munci. Locuri sunt. Da, oamenii sunt comozi, au așteptări foarte mari în urma a doar opt clase sau a douăsprezece, în cel mai bun caz. Au impresia că, după ce ai o diplomă de bacalaureat sau de facultate, deja îți trebuie un salariu de peste 40 de milioane ca să te simți respectat. Nu e așa…"
Ei sunt copiii noștri. Copiii badantelor, adolescenții rămași acasă să aibă grijă de frați mai mici, uneori și de tatăl depășit de multele responsabilități. Nu își judecă părinții, dar în mod clar nu așteaptă de la ei bani, case, vile, mașini. Îi așteaptă acasă, să o ia de la zero. Apoi să ajungă pe plus. Plus-iubire, plus-armonie, plus-valoare. Plus-mama, plus-tata.
(Teatrul Mihai Eminescu Botoșani, dezbaterile de după spectacol)
ROVEGAN
De Catinca Drăgănescu
Cu: Mihaela Teleoacă, Silvana Negruţiu, Valentina Zaharia
Muzica: Alexei Țurcan
Video și documentare: Alexandra Dincă, Vlad Bîrdu, Ionuţ Popescu
Regia: Catinca Drăgănescu
