La teatru, ca în sufragerie!

Doamna ridică mâinile în aer și pornește, pe scaun fiind, o horă bâțâită. Privirile celor din jur o amuză. Alte hohote de râs îi zdruncină trupul, umerii se apleacă spre scaunul din față și zguduie încă vreo câteva scaune într-o petrecere de zile mari.

La teatru, ca în sufragerie!

Arta ca o duminică. Sala de spectacol plină ochi. Murmur, foială de rochii și șușotite revederi. Sărbătoarea îmbie la voie bună. O floare prinsă în păr sau un șal scăpat cu voie pentru a fixa în privire eleganța unui delicat decolteu, bărbați prinși în formalismul zâmbetului – unii, domoliți de superioritatea doamnelor – alții. Cei mai mulți, însă, se bucură de ambianța elegantă și de întâlnirile pe care un astfel de eveniment le prilejuiește. O sală gata să se potolească la primul gong.

Dar niciodată nu știi ce urmează! Pe scenă sau în sală, spectacolul își are propriile înălțimi. Sau propriile căderi!

Pe scaunul din față, o tânără întârzie nepermis de mult sporovăiala cu vecina ei, o doamnă ceva mai în vârstă, dar la fel de dornică de vorbă. Adună din toate părțile priviri mai mult decât sugestive, așa că pentru câteva momente cele două doamne se cufundă într-o liniște zvăpăiată.

Începe spectacolul și personajele lui Caragiale stârnesc în sală zâmbete și cascade de râs. Vecinele noastre, însă, dozează hohotele într-un fel pe care, oricât ai încerca, nu poți să îl ignori. Cea tânără se apleacă în față, bate din picioare și lungește sunetul rostogolind râsul într-un fel de ascuțiș prelung.

Mai că îți dorești să nu mai ai parte de vreo scenă comică, pentru a nu stârni din nou taifunul hohotitor. Dar deșarte sunt speranțele! Doamna scoate telefonul și, cu mâinile azvârlite în aer, începe să filmeze tacticos. Spectatorii din spate lungesc toți odată, ca la un semnal, gâtul și caută răbdători un loc pe unde să strecoare privirea.

Telefonul coboară și câmpul vizual al celor din spate se întregește. Spectacolul curge și personajele își poartă chipul caragialesc, cu momente vesele. Atât de vesele, încât doamna din față nu rezistă. Intră într-un soi de scenariu interactiv: răspunde la glume cu o voce care străbate cel puțin două-trei rânduri de spectatori, adaugă vorbe replicilor de pe scenă, strigă și se agită. Pe scenă, de asemenea, acțiunea se precipită, vorbele se adună în valuri, regizorul încheie scena pe un fond muzical cu ușoare nuanțe folclorice. Doamna ridică mâinile în aer și pornește, pe scaun fiind, o horă bâțâită. Privirile celor din jur o amuză. Alte hohote de râs îi zdruncină trupul, umerii se apleacă spre scaunul din față și zguduie încă vreo câteva scaune într-o petrecere de zile mari.

La apariția pe scenă a Vetei, tânăra este pur și simplu extaziată, atât de extaziată încât rostește cu voce tare, în limbaj de birjar: "Da' ce bunăciune a Veta asta!".

Nu am închis un ochi toată noaptea, strigă în disperare de amor Veta, care înfruntă pe scenă furia și gelozia lui Chiriac. Nici eu!, strigă doamna și rândul de scaune se zguduie din nou, privirile celor din jur ar pălmui și un zmeu, dacă s-ar fi ivit cumva pe nepusă masă în sala de spectacol.

Doamna, îmbrăcată într-o elegantă rochie cu croială modernă, nu pare să fie din rândul celor neumblate. Poate nu prin sălile de spectacol, e adevărat. Însă în timpul spectacolului s-a comportat ca și cum, în timp ce sparge semințe cu prietena, ar urmări la televizorul din sufragerie un program de divertisment ieftin.
 

Exuberanța necontrolată, deteriorarea condiției umane sau pur și simplu lipsa educației civice? Oricare dintre aceste elemente, luate separat sau împreună, sunt carențe ale sufletului. Iar un popor care nu își tratează bolile sufletești va deveni în scurt  timp lipsit de speranță, depresiv, amputat spiritual.

Se știe, unul dintre cele mai bune remedii la bolile sufletești rămâne ARTA: muzică, teatru, dans, pictură. Arta deconectează și eliberează organismul uman din chingile cotidianului.   

Dar ce facem când și aici întâlnim comportamente suburbane? Înseamnă că drumul spre civilizație este mult mai lung decât am crede?

Poate că educația nu își mai află rostul. Poate că în școală nu se mai vorbește despre frumoasa purtare din preajma Artei. Poate...

 

 

Spune-ne opinia ta

Articole similare

Din APROAPE în APROAPE...

Joi, 7 Decembrie 2017
831

Iubirea nu e totul

Duminică, 19 Noiembrie 2017
814

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

Din APROAPE în APROAPE...

Joi, 7 Decembrie 2017
831

Suntem extrem de neputincioşi în relaţiile interumane, mai ales cu oamenii pe care îi iubim. Dar, de la o vreme, din ce în ce mai greu ne recunoaștem. Și doar atât de frumo...

Șapte seri cu Mircea Oprea (VII) - "Nu-i grija artistului să placă lumii ca om!"

Miercuri, 6 Decembrie 2017
1254

Ironic până în marginile palpabilului, contemplativ și pesimist, un cutreierător în metaforă, Mircea Oprea uimește printr-o nesecătuită capacitate imaginativă. Dar nu se &ici...

La mulți ani, MANUELL MĂNĂSTIREANU!

Marţi, 5 Decembrie 2017
697

Manuell Mănăstireanu s-a născut pe 5 decembrie 1973, la Botoşani. A absolvit în anul 1992 Liceul de Arte "Octav Băncilă" Iaşi, iar în anul 1999 finaliza cursurile Facultă...