Un pas în urma serafimilor. Botoșani, ploaie rece, ora 20.00. O sfârșeală de toamnă scufundată în întunericul umed și zgribulit. Sun îndelung la toate firmele de taxi. Unele răspund doar ca să spună că nu au mașini. Altele nu răspund deloc. În sfârșit, găsesc un taxi. E deja fix 20.00 și îl rog pe taximetrist să mă lase mai aproape de trecerea de pietoni, ca să ajung mai repede la cinema. Păi așa, mergeți singură la cinema, nu scapă prilejul tinerelul care tocmai îmi explicase că nu sunt taxiuri pentru că ăi de-s mai bătrâni s-au retras. Se aburesc geamurile de n-ați văzut, nu mai fac față ăștia bătrâni, de asta nu sunt destule mașini.
Un pas în urma serafimilor. Nu-i lăsa pe ceilalți să îți povestească filmul! Cam așa suna un fel de promo pe FB. Dacă nu mergi să vezi cu ochii tăi, ai putea crede necrezute. Pentru că, dacă cineva credea că Biserica se va prăbuși după un astfel de film, stați liniștiți, nu s-a clătinat, dimpotrivă. Dacă cineva spera că va sminti pe cei nesmintiți încă, ei bine, pe unii cred că i-a întărit. Sunt multe de spus, de la faptul că e un film dur, abraziv, dar cu umor bine strecurat, până la acuzații de corupție, de manipulare, de distrugere/autodistrugere. Dar sunt realitățile societății, iar a crede că seminarul este o falie care trăiește în alt univers ar însemna să ne ascundem în negații și în naivități distructive.
Regizorul Daniel Sandu, care a trecut prin experiența seminarului vreme de 5 ani, spune că a făcut un film despre tineri și nu unul împotriva ortodoxiei, a bisericii, a credinței. "Nu e un film împotriva instituţiei bisericii, deşi poate fi interpretat şi aşa, ci e un film despre tineri, despre riposta spiritului tânăr faţă de regulile unui sistem cu erori, despre maturizare într-un mediu conservator care se întâmplă să fie un seminar teologic creştin ortodox. În plus, mi se pare că filmul acesta face seminariile teologice să arate cool".
Dincolo de argumente, justificări sau înțelesuri, este un film care - într-un fel sau altul - probează credința și pune la încercare trupeștile ispite, într-o perioadă a vieții în care "tot ce e omenesc pare posibil". Pentru că, dacă ar fi transferăm toate păcatele acestor adolescenți într-o școală normală, am vorbi despre: "sfânta" chiuleală de care nimeni nu "scapă", despre tertipurile și falsurile cu adeverințe medicale pentru scutirea absențelor, scrisori furișate către fete de niciunde (practică întâlnită mai ales în liceele militare!), supremația superiorilor (ani mari) asupra bobocilor etc. Însă, într-un seminar teologic, acestea tind să capete dimensiuni uriașe. Cu toate acestea, regizorul intervine excepțional pentru a "salva" sufletele păcătoșilor: oricât de mari ar fi păcatele, Gabriel le va spovedi, pentru că el crede în această Taină. Iar minciuna cu adeverința pentru motivarea absențelor se oprește la Cartea Sfântă: adolescentul va refuza să jure pe Biblie că adeverința este reală.
Am văzut niște copii, niște adolescenți care luptă nu cu sistemul, ci cu natura umană. Dar filmul urcă și dezvoltă un suflu nou, o forță care izbucnește în final și produce efecte în ceilalți. Dar nu luptă cu credința, nu luptă cu Dumnezeu. Este o ciocnire a mentalităților, o luptă dură în limitele omenescului.
Foarte buni actorii, de remarcat Ștefan Iancu, în rolul Gabriel. Excepțional Ilie Dumitrescu Jr. în rolul Olah (foto dreapta), un chip proaspăt în cinematografia noastră care te trage, te sustrage chiar - mai ales că personajul negativ nu a fost unul ușor de construit.
Vlad Ivanov avea două variante: să reușească înfricoșător sau să eșueze magistral. A reușit înfricoșător. Sunt imagini care îngheață pe ecran sub chipul său transfigurat, împietrit într-o tăcere care vorbește fără cuvinte. Rol negativ, simbolul răului justițiar (chiar dacă justificat într-o bună măsută!) care poate fi învins doar cu instrumentele lui, ale răului. Foarte bună imaginea (George Dăscălescu). Îl vedem câteva clipe pe Andrei Ciopec al nostru și, chiar mai puțin de câteva clipe, pe tot al nostru Gheorghe Frunză.
Fiecare va lua din film ceea ce ține neapărat să aibă. Am văzut niște tineri care caută adevărul. Care alunecă în ușoarele (sau mai grelele) ispite ale vârstei, dar care vor cu adevărat să fie preoți și să găsească o cale. Regizorul Daniel Sandu a mărturisit că i s-a sugerat să introducă în film alte forme de abuzuri (sexuale mai ales), dar că a refuzat ("Cât am fost în seminar nu am auzit de un astfel de abuz. Am refuzat să introduc așa ceva pentru că pur și simplu nu-mi doresc să fac filme cu orice preț, iar acest element ar fi fost ficțiune pură doar de dragul scandalului").
Un pas în urma serafimilor. Botoșani. În sală să fi fost vreo 15 oameni. Vreo patru, ceva mai în spate, par seminariști. Au ronțăit tot timpul, au foșnit, au râs, au tăcut. La ieșire toți și-au abandonat pungile goale la coșurile de pe hol, apoi s-au năpustit în ploaia de pe Unirii. "O să încerc să fac un review în seara asta", anunță unul dintre ei și pleacă toți în josul străzii, zgribuliți în aceeași ploaie de toamnă. Nu merg spre taxi. Se aburesc geamurile de n-ai văzut, îmi sună în urechi. Și băieții ăștia chiar au nevoie să vadă bine pe unde merg! Am făcut câțiva pași în urma lor. A serafimilor. Și m-am gândit că sunt niște oameni puternici. Care vor reuși pentru că nu există altă ieșire decât să învingă răul, să îl anihileze. Oare nu acesta este rostul lor? "Vreau să aduc liniștea în sufletul oamenilor", răspune Gabriel în film, la întrebarea: De ce vrei să te faci preot?
