Doi copii, de o parte ÅŸi de cealaltă a unui gard de sârmă ghimpată, aduc faţă în faţă întrebări ÅŸi răspunsuri, fireÅŸti într-o lume tihnită, stranii însă în atmosfera sumbră din preajma unui lagăr de concentrare, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial: „ – Cum ai spus că te cheamă? întrebă el./ - Shmuel, repetă băieÅ£elul, ca ÅŸi cum ar fi fost lucrul cel mai normal din lume. Numele tău care ai spus că e?/ - Bruno, răspunse el.” Åži creionează subtil personajele. Bruno este fiul unui important ofiÅ£er SS: „Eu n-am întâlnit niciodată pe nimeni cu numele Bruno [...] În afară de mine, desigur. Cred că sunt singurul.” Shmuel este un evreu polonez: „Există duzini de Shmueli de partea aceasta a gardului [...] AÅŸ vrea să am un nume numai al meu.”
Ambii au 9 ani ÅŸi sunt născuÅ£i în aceeaÅŸi zi: 15 aprilie 1934: „- Suntem ca niÅŸte gemeni, comentă Bruno./- Cam aÅŸa ceva, fu de acord Shmuel.”
Dacă ar fi să definesc Copilăria într-un singur cuvânt, aÅŸ spune că este lumină. Iar Războiul se reduce la întuneric. Combinate de orgoliul adulÅ£ilor, amestecate inconÅŸtient ÅŸi crud, îÅŸi pierd puritatea propriilor atribute, se întrepătrund ÅŸi nasc o lume de umbre, de incertitudini, fără contururi precise. În care se estompează graniÅ£ele între învingători ÅŸi învinÅŸi până dispar în aceeaÅŸi moarte.
Într-o după-amiază (moment care sugerează începutul declinului), Bruno află că va trebui să se mute din Berlin ÅŸi se revoltă împotriva celor care erau responsabili de această schimbare de planuri din viaÅ£a lui, ÅŸi care „făceau parte din lumea celor maturi, din lumea Tatălui său, din care se presupunea că el nu face parte.” DiscuÅ£ia părinÅ£ilor despre mutare evidenÅ£iază diferenÅ£a dintre aceÅŸtia: „...o văzu pa Mama intrând în biroul Tatălui, care se afla faţă în faţă cu sufrageria - un loc interzis în permanenţă ÅŸi fără excepÅ£ie - ÅŸi o auzi vorbindu-i tare, până ce Tata strigă ÅŸi mai tare decât Mama ÅŸi asta puse capăt conversaÅ£iei.”
Casa cea nouă nu îi place, „era retrasă, într-un loc pustiu ÅŸi dezolant, ÅŸi nu se mai vedeau pe nicăieri alte case”. Pe lângă Maria, servitoarea de la Berlin, „mai erau încă trei, niÅŸte fiinÅ£e de-a dreptul costelive ÅŸi care vorbeau în ÅŸoaptă, doar una cu alta. Era ÅŸi un bătrân care, i se spusese, se afla acolo pentru a curăţa zilnic zarzavat ÅŸi care la cină aÅŸtepta lângă masa lor ÅŸi care arăta foarte nefericit ÅŸi destul de supărat.” Este un loc straniu, populat cu personaje stranii. Dar lui Bruno îi place să exploreze.
Sora lui, cu trei ani mai mare, Gretel, este, din punctul lui de vedere, „un caz fără speranţă.” Ea este cea care îi explică despre noul loc în care vor sta. Åži care se numeÅŸte „Out-With”.
Se derulează cu o candoare care reuÅŸeÅŸte, pe alocuri, să te amăgească, scene din noua viaţă a lui Bruno. Sugestivă pentru modul în care percepe copilul noua lume este scena în care o lovitură destul de gravă îl apropie de Pavel, bătrânul de la bucătărie, despre care află că este medic. Acesta îi dezinfectează rana ÅŸi îl pansează. Trimis în camera lui de Mama sa, care a aflat despre incident, o judecă greÅŸit. Replica Mamei „Dacă întreabă Comandantul, îi vom spune că eu l-am pansat pe Bruno”, îl derutează. Crede că ea ascunde Tatălui meritele lui Pavel. „Ceea ce acestuia i se păru un lucru grozav de egoist ÅŸi un fel al mamei de a profita de pe urma unui lucru pe care nu îl făcuse.”
Când explorarea noului teritoriu îl aduce pe Bruno în dreptul unui gard de sârmă ghimpată, se întâlneÅŸte cu Shmuel, un băieÅ£el polonez de vârsta lui, care „era îmbrăcat cu aceleaÅŸi pijamale în dungi cum purtau toÅ£i oamenii de pe partea aceea a gardului ÅŸi pe cap avea o bonetă tot în dungi. Nu purta niciun fel de încălţăminte sau ÅŸosete ...” Åži i se pare nedrept că el este „imobilizat aici, de partea aceasta a gardului”, unde nu are prieteni, spre deosebire de Shmuel, care are „duzini de prieteni” de cealaltă parte a gardului. Fiecare replică, gest, fiecare întâlnire dintre cei doi băieÅ£i sunt încărcate de sensuri, de nuanÅ£e subtile care conturează asemănarea dintre ei, prin evidenÅ£ierea, paradoxal, a diferenÅ£elor. Shmuel crede că acolo, în partea lui de gard, este Polonia, bineînÅ£eles, „nu este partea ei cea mai frumoasă”. Åži această credinţă îl ajută să supravieÅ£uiască, inconÅŸtient. Bruno nu ÅŸtie ce este în partea lui de gard, este sigur doar că vine de la Berlin, loc care pentru el este frumos ÅŸi ocrotitor. Åži această incertitudine îl determină să exploreze totul, locurile, oamenii, propriile gânduri. Pentru el, „Treaba cu explorarea este că trebuie să ÅŸtii dacă lucrul pe care l-ai descoperit merita să fie descoperit. Unele lucruri stau doar acolo ocupându-se de treburile proprii ÅŸi aÅŸteptând să fie descoperite. [...] Alte lucruri probabil e mai bine să fie lăsate în pace.” Dar asta nu îl ajută să supravieÅ£uiască, nu este pregătit pentru ceea ce va urma.
Bucuria descoperirii unui prieten, dezamăgirea că este slab ÅŸi i-a înÅŸelat încrederea, puterea de a ierta ÅŸi inocenÅ£a de a iubi pe aproapele lui ca pe sine însuÅŸi fac din cei doi băieÅ£ei personaje memorabile, conferindu-le acel amestec de calităţi ÅŸi defecte pur ÅŸi simplu umane, tulburătoare. Teama de a pierde ceea ce au descoperit ÅŸi curiozitatea de a explora dincolo, pune punct prieteniei ÅŸi vieÅ£ii.
Lăsându-ÅŸi hainele în partea lui de gard, Bruno se îmbracă în „pijamale în dungi”, aduse de Shmuel, ca să nu se deosebească de ceilalÅ£i, ÅŸi trece pe sub partea de jos a gardului, printr-o nişă despre care Shmuel ÅŸtia, dar pe care nu a putut să o folosească pentru a trece dincoace, din cauză că nu îÅŸi putea părăsi Tatăl ÅŸi partea aceea din Polonia lui. Prins de ÅŸuvoiul unei „defilări”, în ziua aceea ploioasă, băiatul este condus într-o încăpere „lungă ÅŸi surprinzător de caldă”, strânge cu putere mâna prietenului său ÅŸi recunoaÅŸte: „Shmuel, tu eÅŸti cel mai bun prieten al meu [...] Cel mai bun prieten pe viaţă!” Åži nu mai aude niciodată răspunsul lui Shmuel.
„După aceea nu se mai auzi nimic despre Bruno.”
Tatăl lui, comandantul lagărului de la Auschwitz, este adus de un soldat la locul unde descoperă grămada de haine lăsată de Bruno. „Mai rămase la Out-With încă un an, devenind foarte urât de ceilalÅ£i soldaÅ£i, cărora le dădea ordine fără milă.” Åži „Într-o zi îÅŸi formulă în minte o teorie despre ceea ce se întâmplase...”
„- Suntem ca niÅŸte gemeni, comentă Bruno./- Cam aÅŸa ceva, fu de acord Shmuel.” Ambii au 9 ani ÅŸi sunt născuÅ£i în aceeaÅŸi zi: 15 aprilie 1934, într-o luni. Åži prietenii gemeni se nasc ÅŸi mor în aceeaÅŸi zi: „A doua zi, vineri...” Săptămâna prieteniei în vreme de război nu are sâmbătă ÅŸi duminică.
Mihaela ARHIP, Provocar(t)e