Structurat pe trei cărÅ£i, cu prologul ÅŸi epilogul plasate în Irlanda anului 1934, într-o localitate de la malul mării, romanul Sala de bal, scris de Anna Hope, are un echilibru compoziÅ£ional riguros, care contrastează cu dezechilibrul lumii conturate.
O lume bântuită de obsesii care prefigurează abateri etice grave, măcinată din interior de drame care, la o anume răscruce a realităţii, nu mai pot fi mascate de aparenÅ£a exteriorului sever ÅŸi disciplinat. O lume plasată la sfârÅŸitul epocii edwardiene, întâmplările relatate derulându-se între două repere temporale cu valoare simbolică: iarna anului 1911 ÅŸi toamna aceluiaÅŸi an. Planurile spaÅ£iale alternează, dar centrul lumii conturate este azilul Sharston din Yorkshire, un spaÅ£iu „născut în egală măsură” din imaginaÅ£ia autoarei ÅŸi din surse istorice, a cărui Sală de bal există în realitate ÅŸi, deÅŸi acum e ruinată, este spectaculoasă.
Cele două fragmente cu rol de motto au valoare anticipativă: primul vorbeÅŸte despre o sală de bal, fabuloasă prin echilibrul dintre proporÅ£ii, decoraÅ£iuni ÅŸi scena cu fosă pentru orchestră ÅŸi culise, descrisă în 1882, în „Ilkley Gazette”, iar al doilea face trimitere la caracterul ÅŸi la destinul personajelor: „Grădina omenirii e năpădită de buruieni... oricât le-am îngriji, ele nu se vor preschimba niciodată în flori.” (Karl Pearson)
Simbol al libertăţii, într-o lume captivă în propriile drame, rândunica, fáinleog – în irlandeză, apare în mai multe secvenÅ£e narative, ca simbol al renaÅŸterii naturii, al zborului liber, al speranÅ£ei. Apare, din păcate, ÅŸi pe coperta cărÅ£ii ÅŸi, deÅŸi animează faÅ£ada sobră a clădirii care o ilustrează, nu cred că îÅŸi are locul acolo. Din nou, editura îÅŸi permite să intervină în tabloul original, de altfel foarte bine ales ca ilustraÅ£ie a copertelor cărÅ£ii Annei Hope, cu un amănunt care, e adevărat, sintetizează stările resimÅ£ite de personaje, dar care perturbă atmosfera pe care pictorul danez Vilhelm Hammershøi ÅŸi-a dorit să o redea în tabloul „Curte interioară”.
Alegerea unei picturi ca ilustraÅ£ie a copertei mărturiseÅŸte menirea editurii de a contribui la educarea spiritului estetic al cititorului. Dar inserarea unor secvenÅ£e suplimentare de culoare nu-ÅŸi au rostul. În plus, tabloul redă o curte interioară, veche, imaginea fiind foarte aproape de privitorul care, din această cauză, nu are nicio perspectivă asupra clădirii, asupra împrejurimilor. Întreg tabloul pare un detaliu decupat dintr-un întreg la care are acces doar privirea pictorului, dar conÅ£ine ascuns „un detaliu în detaliu”, o fereastră deschisă care reflectă o lumină fragilă, destulă însă ca să permită apariÅ£ia în penumbra misterioasei încăperi din spatele ferestrei a unei siluete difuze, fără contur precis, făptură sau obiect de mobilier, dar care însufleÅ£eÅŸte îndeajuns faÅ£ada sobră a clădirii dominate de imense ferestre închise.
În pictura lui Vilhelm Hammershøi, „detaliul e suveran”, afirmă Andreea Nanu, în „Pledoarie pentru secund(ar)”. Monotonia aparentă a tablourilor lui ascunde un detaliu, picturile se joacă mereu cu privirea, punând la încercare spiritul de observaÅ£ie al privitorului. Ca să surprindă esenÅ£a acestor tablouri, el trebuie să găsească „detaliul în detaliu”, un amănunt care defineÅŸte, de fapt, discursul picturii. Detaliul adăugat de editură induce privitorul în eroare, încarcă tabloul ÅŸi îi strică echilibrul compoziÅ£ional.
„Sala de bal” poate fi considerată, într-o oarecare măsură, „replica britanică la Zbor deasupra unui cuib de cuci”, conform The Times, afirmaÅ£ie plasată în scop comercial pe coperta I. AcÅ£iunea se desfăşoară în incinta unui azil de boli mintale ÅŸi prefigurează subtil o serie de transformări care vor marca evoluÅ£ia lumii în care se petrece acÅ£iunea, aici evenimente politice ÅŸi sociale (greva muncitorilor feroviari ÅŸi a docherilor, adoptarea Legii privind debilii mintali, dezvoltarea eugeneticii ÅŸi reacÅ£iile lui Churchill la ideea „sterilizării celor inapÅ£i”), care contribuie la dispariÅ£ia unei lumi ÅŸi la instaurarea alteia. Dar acesta ar fi doar un argument. Poate ar mai fi ÅŸi faptul că personajele centrale ale ambelor cărÅ£i sunt irlandezi ÅŸi, poate, preluarea ideii că mersul monoton al vieÅ£ii din azil ÅŸi echilibrul aparent, dominate de un angajat care îÅŸi depăşeÅŸte, prin exces de zel, atribuÅ£iile, ÅŸi domină prin teroare ÅŸi reguli absurde (în „Zbor deasupra unui cuib de cuci” – asistenta-ÅŸefă, Ratched, în „Sala de bal” – medicul-ÅŸef, Charles Fuller) sunt tulburate de apariÅ£ia unui pacient (în „Zbor deasupra unui cuib de cuci” - Randle Patrick McMurphy, în „Sala de bal” – Ella Fay). Dar, în timp ce irlandezul roÅŸcovan, McMurphy, alege să fie internat, sătul de detenÅ£ie ÅŸi de muncă silnică, crezând că în azil va găsi un refugiu confortabil, tânăra muncitoare, Ella Fay, este internată împotriva voinÅ£ei ei.
DeÅŸi „răvăşitoare ÅŸi fascinantă”, într-adevăr, conform The Times, cartea Annei Hope nu are forÅ£a ÅŸi subtilitatea narativă din „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, nici personajele nu au savoarea ÅŸi profunzimea celui conturat de Ken Kesey.
Trei voci narative evocă, fiecare într-o perspectivă obiectivă a unui narator omniscient ÅŸi ominprezent, evenimentele petrecute în azilul Sharston.
Ella Fay, o tânără muncitoare, sparge cu o bobină geamul halei sufocante în care lucrează ÅŸi aleargă afară, într-un gest (in)conÅŸtient de revoltă: „Coborâse în goană cele cinci etaje, ieÅŸise în curte ÅŸi apoi pe poartă, păşise în iarba măruntă ÅŸi Å£âÅŸnise pe Lumb Lane, pe poarta din spate.” Este adusă la azilul Sharston, a cărui umbră înfiorătoare pluteÅŸte în ameninţările tuturor: „O să te trimită la Sharston, ÅŸi de acolo n-ai să mai ieÅŸi niciodată.” O a doua încercare de evadare, de această dată din incinta azilului, este ÅŸi ea sortită eÅŸecului ÅŸi Ella Fay este îmbrăcată în cămaÅŸa de forţă: „Numai picioarele îi erau libere. Åži vocea.” Dar îÅŸi aminteÅŸte de cuvintele mamei: „Să fii cuminte.” Åži Ella „ÅŸtia ce înseamnă să fie cuminte. Åžtia de când era mică. Să fie cuminte însemna să supravieÅ£uiască.” De asemenea, ÅŸtie că „să fii cuminte era ceva de ochii celorlalÅ£i. Pe dinăuntru era altceva. Dar ceilalÅ£i nu aveau cum să ÅŸtie.” Åži îÅŸi începe lungul ÅŸi istovitorul drum către libertate, năzuind să iasă ÅŸi din cămaÅŸa de forţă a destinului, care o condamnă să fie femeie într-o epocă a supremaÅ£iei bărbaÅ£ilor, banilor ÅŸi puterii.
John Mulligan este un pacient traumatizat de moartea copilului său ÅŸi de faptul că soÅ£ia l-a părăsit, considerându-l vinovat, ÅŸi „tot ce implica efort fizic îl făcea să uite.” Surprinzător de sensibil ÅŸi de educat, el este diferit de restul pacienÅ£ilor. Diagnosticat ca „depresiv melancolic”, este măcinat de conflictul interior între gândul că soÅ£ia lui ar putea să aibă dreptate ÅŸi realitatea propriilor amintiri, care infirmă părerea soÅ£iei. În general, „el stătea în colÅ£ul lui, Å£inându-se cât putea de departe de ceilalÅ£i”, dar are ÅŸi scurte accese de revoltă, când simte nedreptatea ÅŸi când îÅŸi dă seama că cei care au menirea de a-i îngriji ÅŸi cei care îi tratează nu sunt prea departe de linia fragilă care îi desparte de pacienÅ£ii lor: supraveghetorul Brandt, fost pacient al azilului, brutal, alcoolic ÅŸi impulsiv, al cărui unic scop este să îi umilească pe ceilalÅ£i ÅŸi să savureze efectul, medicul-ÅŸef, care conduce abuziv, urmărind doar propriile interese.
Charles Fuller este medicul-ÅŸef, evadat din atmosfera apăsătoare a casei părinteÅŸti, într-un acces de revoltă împotriva unor reguli stricte ÅŸi absurde, care însă au reuÅŸit, subtil, de-a lungul copilăriei ÅŸi adolescenÅ£ei, să îi macine structura psihică, să îi marcheze personalitatea. Are tendinÅ£e homosexuale, pe care însă ÅŸi le reprimă cu brutalitate, înspăimântat de ceea ce ar putea descoperi despre sine. El depăşeÅŸte limita normală a omului care aspiră spre o firească afirmare ÅŸi parcurge un traseu al devenirii fizice ÅŸi spirituale, marcat de ezitări ÅŸi incertitudini. Ezită între cele două căi simbolizate de Artă – cântă la pian ÅŸi este convins că muzica este o formă de terapie, ÅŸi Profesie – practică medicina ÅŸi este adeptul eugeneticii, care devine o obsesie, întrucât nu o consideră doar o treaptă în urcuÅŸul către afirmare, ci o modalitate de a dovedi familiei că s-a realizat în viaţă, în ciuda previziunilor tatălui său.
În demersul său de a dovedi că muzica clasică este o formă de terapie, organizează seri dansante, în fiecare vineri, în impresionanta Sală de bal a azilului Sharston ÅŸi permite doar unor pacienÅ£i, atent selectaÅ£i de el, să participe. Cum femeile ÅŸi bărbaÅ£ii sunt Å£inuÅ£i separat, acesta este singurul prilej de a se întâlni ÅŸi de a socializa. Încercarea de evadare a Ellei Fay, la care John Mulligan a fost martor, alături de un alt pacient, Dan, devine subiect de discuÅ£ie. FrumuseÅ£ea ÅŸi curajul gestului fetei fac subiectul poveÅŸtii pe care Dan o spune în mod repetat celorlalÅ£i pacienÅ£i, ceea ce sporeÅŸte intensitatea impactului pe care îl are asupra lor intrarea ei în Sala de bal.
Povestea stranie de iubire care îi apropie pe cei doi se derulează într-un ritm straniu, dictat de condiÅ£iile din incinta azilului. În jurul cuplului gravitează alte personaje cu valoare de simbol: Dan Riley, fost marinar, fost pugilist, care fredona mereu frânturi de melodii ÅŸi spunea poveÅŸti mai mult sau mai puÅ£in adevărate, Clemency Church, pacient privat, educată, care avea mereu o carte la ea ÅŸi citea sau cita din memorie fragmente, NemÅ£oaica, o femeie bătrână care are rol de sibilă, vorbind în fraze aparent incoerente ÅŸi lipsite de sens, Soames, directorul azilului.
Documentarea riguroasă ÅŸi o redactare cuminte, care trădează însă cursuri de scriere creativă ce umbresc oarecum originalitatea, sunt plusuri de valoare. Dar cartea pierde prin povestea lipsită de profunzime, prin teatralizarea unor secvenÅ£e narative, prin prezenÅ£a unor cliÅŸee, prin scriitura care, deÅŸi fluentă, nu este spectaculoasă stilistic ÅŸi compoziÅ£ional, ÅŸi toate aceste minusuri fac din „Sala de bal” o lectură facilă. Dar captivantă.
DeÅŸi spune o poveste frumoasă, cartea „Sala de bal”, scrisă de Anna Hope rămâne pe raftul cărÅ£ilor comerciale, care nu satisface nevoia de a rămâne cu întrebări esenÅ£iale devenirii spirituale.
Mihaela Arhip, Provocarte
