Când l-am întâlnit pentru prima dată, era un adolescent entuziast cât să devină pasionat de tot ce înseamnă trăirea întru frumos. Era temerarul din vârful lumii care dărâma toate prejudecățile, dar fără să alunece în teribilismul vârstei.

Astăzi, la 27 de ani, Eusebiu Cristian Toma nu mai luptă cu prejudecățile. Nu mai are nevoie să demonstreze ceva, nici să convingă pe cineva că a fi nevăzător este uneori o conjunctură, de cele mai multe ori o oportunitate. Adolescentul de odinioară a devenit profesor. A urmat Conservatorul și s-a întors să predea chiar în liceul în care a învățat ”să fie om”.

CITEȘTE ȘI: "Doliu la Școala „Mihai Eminescu Ipotești: o profesoară dedicată Educației a tr..."

Vocea caldă, echilibrul interior, zâmbetul șăgalnic din colțul gurii, o combinație între ghidușia conversației și profunzimea expresiilor faciale, un fel aparte de a construi povești și de a extrage din propriile gânduri esența a ceea ce a experimentat, toate acestea susținute de o surprinzătoare vioiciune a ochilor nevăzători ce par să își ducă într-un fel de transă emoțională partenerul de dialog.   

Când ochii sunt orbi, ”cu inima trebuie să cauți”, spunea Antoine de Saint Exupéry, prin vocea Micului Prinț. Or inima lui Eusebiu Cristian Toma a căpătat acea uriașă disponibilitate și delicată capacitate de a cuprinde asemenea unei îmbrățișări, de a se arăta lumii exact așa cum este: văzătoare de iubire într-o lume tot mai bulversată, tot mai prăbușită în ea însăși.

”M-am născut sănătos, la 7 luni...”

Pe 10 iulie 1997, în Maternitatea din Botoșani, Eusebiu Cristian nu se năștea nevăzător. Era doar un copil prematur. Însă un aparat defect, combinat nefericit cu neglijența personalului medical, aveau să schimbe iremediabil un destin...

”M-am născut sănătos, la 7 luni. Am stat la incubator și, din cauza unor neglijențe medicale, de la momentul acela am rămas nevăzător. Din cauza faptului că nu am fost protejat așa cum ar fi trebuit în perioada în care am stat la incubator, razele mi-au ars retina în proporție de 90-95%. Mai zăresc cu stângul, dar foarte puțin, umbre, lumini, însă nu mă ajută suficient de mult încât să mă pot descurca pe stradă fără accesoriile necesare unui nevăzător, precum bastonul alb sau vocea sintetică de pe telefon”, ne povestește Eusebiu. Sebi, așa cum îl știu toți cei apropiați.

Iar incubatorul defect și neglijența medicală nu aveau să fie singurele ”insuficiențe” ale sistemului sanitar românesc. La vâsta de 6 luni, când au fost depistate deficiențele de vedere, medicul de la Iași a urmat o pistă greșită, astfel că micul Eusebiu a fost supus unor operații chirurgicale păguboase.

Părinții, copleșiți sufletește după pierderea primului lor copil la doar o lună de zile, sperau ca medicii să facă o minune cu pruncul abia născut.

”Ce a fost în sufletul alor mei doar Dumnezeu știe și cred că nici măcar ei nu mai vor să își amintească. În 1996 se născuse fratele meu, care a murit la o lună după naștere, iar un an mai târziu m-am născut eu, prematur și cu deficiențe de vedere. Dar au reușit cumva să se mobilizeze și să meargă înainte după toate aceste drame care au succedat într-un timp foarte scurt”, povestește astăzi Eusebiu Cristian Toma.

”Nu aș vrea să schimb cu absolut nimic ceea ce sunt”

Diagnosticul corect venea târziu, când Eusebiu împlinise vârsta de 3 ani. Un medic de la Spitalul Militar din București a dat verdictul: dezlipire de retină. Au trecut de atunci 24 de ani. Un sfert de secol în care medicina a evoluat. Însă Eusebiu nu mai așteaptă minuni. A învățat să trăiască cu propria dizabilitate, față de care nu manifestă nicio urmă de ostilitate. Dimpotrivă! Crede că, dacă într-o zi cineva îi va spune că există o soluție pentru a-și recupera vederea, ar spune fără nicun regret: NU.

”A trecut un sfert de secol, da, de de când mi s-a pus diagnosticul corect. M-am acomodat cu viața pe care o duc, am învățat că noi, deși avem probleme de vedere, putem duce o viață normală exact ca ceilalți și că nu trebuie să ne plângem nicio secundă de milă. Tehnologia a evoluat atât de mult încât putem avea acces la o viață complexă, să avem locuri de muncă, să avem foarte multe puncte de acces în foarte multe zone de interes, și vorbesc aici de ieșitul la plimbare pe stradă, de chemat un bolt, de mers la cumpărături sau de a chema un curier, să faci singur un coș de cumpărături... Acestea fiind zise, trăiesc și nu prea cu speranța că într-o zi mă voi face bine, pentru că m-am obișnuit atât de mult cu ceea ce sunt încât la un moment dat, dacă voi ajunge să am soție și copii, voi avea impresia că viața îmi va fi dată complet peste cap dacă voi ajunge să văd. Probabil că la un moment dat voi spune NU, trăiesc foarte bine și nu aș vrea să schimb cu absolut nimic ceea ce sunt și modul în care m-a ajutat să mă formez dizabilitatea pe care o am”, rostește cu fermitate blândă profesorul Eusebiu Cristian Toma.

”Pun mai mult accent pe suflet, pe caracter”

De când a conștientizat faptul că nevederea îl ”stigmatizează pe toată viața, că e posibil să rămân însemnat cu chestia asta până la adânci bătrâneți”, a luat-o ca pe un avantaj, ca pe o ”provocare de a-mi demonstra și mie și celorlalți că viața nu se oprește niciodată în punctele acestea de cumpănă”.

”Sunt doar niște încercări peste care putem trece și eu cred că Dumnezeu le-a rânduit în așa fel încât, dacă îți găsești modul de gândire, dacă reușești să rămâi întreg la cap și să vezi partea plină a paharului, reușești să faci față cu bine. Dacă o anumită piedică îți pare un obstacol într-o clipă din viața ta, în timp realizezi că, dacă știi să joci cărțile, te poți folosi de obstacolul acela ca de o trambulină pentru a merge mai departe. Faptul că nu văd m-a ajutat să pun mai mult accent pe suflet, pe caracter, pe modul în care se comportă un om, să nu judec un om după felul în care este îmbrăcat sau după religie, după câți bani are pe card, ci după educația pe care a primit-o și după felul în care se comportă în societate. Acesta este unul dintre marile avantaje pe care le-am avut ca nevăzător”.

A vrut mereu să îi inspire pe ceilalți. Să le arate că poate trăi normal într-o lume aparent anapoda. A avut noroc de doi părinți excepționali, care l-au protejat și l-au făcut să se simtă mereu într-un spațiu de siguranță.

L-am întrebat pe Eusebiu despre rolul părinților în viața unui copil nevăzător? Ce trebuie să facă și nu fac? Ce fac prea mult și nu îl ajută pe copil?

”Ați punctat foarte bine. Lumea are tendința să considere că rolul părinților în viața unui copil cu probleme de vedere este acela de cloșcă. Este de înțeles această atitudine a părinților. Vor să îl ajute și aceasta ar fi singura variantă, în viziunea lor, prin care ei cred că pot să îi ofere copilului tot ce e mai bun. Dar aici se exagerează, se face exces de zel, chiar dacă sunt intenții bune în spate. Pentru că un copil cu cât are deficiențe de vedere mai mari, cu atât mai târziu se va confrunta în viață cu realitatea, să se descurce singur când părinții nu vor mai fi. O vorbă, cu care eu mă identific foarte mult, este: dă-i unui om o undiță și va ști să pescuiască singur, dar dă-i câte un pește în fiecare zi și îți va cere și mâine. Nu îl înveți absolut nimic, doar îl faci dependent. Asta, pe termen lung, sapă în tine și te dărâmă. Ca o casă pe care o faci pe teren mocirlos: nu se dărâmă imediat, dar centimetru cu centimetru, zi după zi, casa tot se scufundă. Copiii nu trebuie lăsați să se confrunte cu viața singuri, dar pas cu pas trebuie învățați să se autonomizeze, să facă lucruri tot mai multe singuri, de la a-ți lega un șiret, a-ți tăia unghiile, a te duce la magazin să cumperi o pâine. Pas cu pas. Altfel acel copil va ajunge mai târziu să îi mănânce câinii din traistă. Acei copii vor să își întemeieze familii în viitor, să devină oameni pe care se pot baza alți oameni, și nu vor reuși...”.

Iar el, Eusebiu, este dovada vie că se poate. Nu este ușor, ”dar lucrurile ușoare nu aduc satisfacție”.

”Pentru părinte nu cred că este satisfacție mai mare decât accea de a-și vedea copilul că poate face lucrurile singur și că nu mai este dependent de cineva. Asta nu înseamnă că te va iubi mai puțin sau că se va depărta de tine, ci că va ajunge un om pe care se poate conta și care își va aduce contribuția în societate fără să fie o povară pentru cineva. Altfel, copilul nevăzător dependent de părinți se va considera o povară și se va simți sclav în propria lume. Se va simți mereu neputincios, incapabil, iar stima de sine va fi la pământ. Iar asta vine cu o altă serie de factori care nu fac decât să îl dărâme moral, fizic, sufletește...”, spune Eusebiu.

”Atunci viața mea a luat o întorsătură de 180 de grade!”

Independența lui Eusebiu Cristian a început foarte devreme. Era în clasa a treia când a mers la Liceul Special ”Moldova” din Târgu Frumos.

”Deși sunt nevăzător, Liceul din Târgu Frumos a fost dragoste la prima vedere pentru mine”, punctează profesorul cu zâmbetul pe buze.

Primele două clase le-a urmat la Școala nr. 8 din Botoșani, unde a învățat ”scrisul în negru”, adică literele de mână și de tipar.

”Alfabetul nostru, al nevăzătorilor, este scrisul în Braille. În clasa a III-a am mers la Tg. Frumos pentru că, la școala normală din Botoșani, se îngreuna un pic și modul de scriere, la matematică la fel... Au aflat părinții că la Tg. Frumos se află una dintre cele șase școli pentru nevăzători din țară, primele luni mama a stat cu mine la gazdă, îmi citea povești, încerca să mă ajute să mă acomodez cât mai repede. La Liceu este și internat și auzeam mereu cum copiii stau împreună, se joacă. I-am spus mamei să meargă acasă, eram entuziasmat că seara copiii stau împreună. De atunci viața mea a luat o întorsătură de 180 de grade. Acolo am legat prietenii, acolo am învățat cât de important este să faci unele lucruri de unul singur. Acolo m-am responsabilizat, să îmi fac singur patul, să îmi fac ordine în dulap...Poate pentru unii asta este o bagatelă, dar pentru o persoană nevăzătoare, să te confrunți cu situația asta poate fi o provocare”.

”Scoți sufletul din tine, îl ții în palme și cânți la el!”

Tot în copilărie a început și pasiunea pentru muzică. De la prima tobă de jucărie, la orgă, până la fluier, clarinet, caval, ocarină, caval, cimpoi, nai, tilincă, fluiere îngemănate, saxofon, taragot... Eusebiu Cristian Toma a devenit cunoscut în anii din urmă drept artistul care cântă la zece instrumente. Noi zicem că chiar mai multe! Cel mai mult s-a apropiat, însă, de nai.

”Am început cu orga, dar apoi m-am  axat doar pe instrumentele de suflet. Am simțit o conexiune cu aceste instrumente. În momentul în care sufli într-un instrument, altfel te conectezi cu el. Depinde mult de cantitatea de aer, depinde de cât de mult a stat la rece sau la cald instrumentul, pentru că se poate dezacorda, plus foarte mulți alți factori. Instrumentul este un fel de suflet al tău materializat în ceva palpabil. Scoți sufletul din tine, îl ții în palme și cânți la el. Trebuie să ai grijă de el ca de un copil. Să nu stea la rece, să nu stea la cald... Niciun instrument nu e la fel ca altul. Pe cât de multe naiuri sunt pe lumea asta, pe atât de diferite sunt între ele... Exact ca un om: fiecare are povestea lui, are sufletul lui”, spune Eusebiu Cristian Toma, profesorul de muzică de astăzi.

Nu a fost deloc ușor, dar provocările l-au făcut mereu să evolueze. Îi este recunoscător profesorului Enciu Ioan, de la Palatul Copiilor din Botoșani, cel care a avut răbdarea și înțelepciunea de a găsi în tânărul nevăzător determinarea atât de necesară unui artist.

”Domnul profesor Enciu a fost unul dintre oamenii care mi-au demonstrat că limita nu e la cer, dimpotrivă, de la cer începe totul! Am învățat să cânt în weekend, când veneam acasă de la Tg. Frumos. În clasa a V-a am învățat la fluier, apoi am continuat cu celelalte instrumente”.

Viața între Botoșani și Târgu Frumos se îmbogățea de la an la an cu tot felul de alte destinații.

”Dacă acasă am învățat să zbor, la Tg. Frumos am primit destinațiile, acolo am avut primele spectacole, acolo am înființat o trupă cu colegii mei, am participat la festivaluri naționale și internaționale. Am urcat pe foarte multe scene din țară, iar asta mi-a insuflat foarte mult curaj și foarte multă încredere în mine, m-a făcut să prind drag de muzică și de scenă și să îmi dau seama că oamenii din fața mea rezonează cu mine și că vibrăm prin energiile pe care le transmitem eu către ei și ei către mine. Eu sunt foarte empatic la aplauze, la oamenii din jurul meu”.

Tot la Tg. Frumos a descoperit dragostea pentru muzica hip-hop, pe care o face și în prezent. În clasa a VIII-a și-a dat seama că poate scrie versuri pe care le și poate cânta. Că astfel ”pot refula, pot da afară din mine tot ce mă apasă, toate gândurile, frustrările...”.

Provocările de la Conservator. ”Totul sau nimic!”

Iar cea mai importantă destinație pe care viața i-a oferit-o a fost Conservatorul din cadrul Universității de Arte ”George Enescu” din Iași. Secția Nai.

”Eu am fost pasionat și de istorie, de română, am avut profesori în școală care m-au făcut să fiu apropiat de ei și să văd materiile pe care le predau ca pe niște tărâmuri pe care pot să le explorez ca pe o curiozitate, nu ca o corvoadă. Dar am fost încurajat să studiez Conservatorul. Aveam în mână două bucăți de lut pe care trebuia să le îmbin, apoi să fac o formă din ele. Și era păcat să nu dau o formă la tot ce făcusem eu până atunci. Așa am ales Conservatorul”.

Recunoaște că, în jurul său, au existat și mulți oameni care îl descurajau. ”Pentru că nu văd, pentru că aș fi singurul, dacă nu chiar primul care dă examen la Conservatorul din Iași, că oamenii nu vor ști cum să se comporte cu mine, că nu mă vor accepta, că nu voi reuși să duc capăt și că voi fi izolat de colegi...”.

Însă era un om obișnuit cu provocările. Plus o încăpățânare pe care și-o cultivase îndelung în anii din urmă, un fel de platoșă împotriva renunțării facile.

”Toate acestea m-au provocat, au fost ca un alt punct de tracțiune pentru mine, m-au ajutat să mă propulsez mult înainte. Când mi s-a spus că nu se poate, că nu am cum trece pe acolo că nu este nicio ușă, am spus că dacă nu e ușă spargem geamul, dacă nu este nici geam escaladăm peretele. Tot timpul am avut o încăpățânare ieșită din comun. Până nu m-am convins eu nu m-am lăsat. Am încercat mereu să iau ce e mai bun de la ceilalți, dar nu am fost niciodată un adept al extremismului. Or pentru mine extremism însemna să merg doar unde îmi spune cineva sau să fac doar cum spune cineva să fac”.

A intrat la Conservator, secția Nai. Profesor i-a fost regretatul Ioan Negură, care s-a stins la sfârșitul anului trecut.

”Interesant este că eu am început să studiez naiul cu șase luni înainte de Conservator. Am vrut să duc provocarea până la capăt și să intru pe un instrument nou. Acela, da, cred că a fost unul dintre momentele în care chiar am fost extremist: totul sau nimic”, își amintește astăzi Eusebiu Cristian Toma.

La Cluj. ”Mi-am jurat că după ce termin Conservatorul voi zbura!”

Și ne-am amintit că, în adolescență, principiile lui Eusebiu erau la fel: ”Dacă nu pot trece peste, încerc pe dedesubt. Dacă nu pot nici pe dedesubt, poate voi începe să zbor”. A simțit vreodată că singura variantă pentru a trece peste un obstacol este să zboare, să se înalțe?

”Da, am simțit în timpul facultății de la Iași. Așa cum se spune, orice lucru în lumea asta vine cu două fețe, una bună și una mai puțin bună. Faptul că am făcut față provocării de la Iași, că am reușit acolo unde cei mai mulți îmi repetau că nu voi reuși, a însemnat un șut în fundul sufletului meu, să îl motivez, să îl fac să iasă puțin din carapace. Dar pe de altă parte, pe plan personal, nu mă descurcam absolut deloc. Părinții mei au fost foarte protectivi, la Iași am stat la o doamnă în gazdă care mă ducea și mă aducea de la facultate, aveam tot confortul, dar mă simțeam ca o pasăre în colivie. Mi-am jurat că după ce termin Conservatorul voi zbura. Pentru că eu doar mergeam, nici măcar nu alergam. Da, din punct de vedere profesional eram bine, dar personal eram la pământ. Așa că, atunci când am terminat Conservatorul, am luat-o într-o direcție total neașteptată. Am plecat la Cluj și am făcut un an și jumătate Comunitate și Relații Publice, Marketing și PR. Dincolo de facultate, a fost mai mult un moment în care am vrut să schimb total direcția, să mă dezvolt și pe altă latură. Clujul fiind mai departe de Botoșani decât Iașul nu putea sta nimeni după mine. Trebuia să îmi iau bastonul, să plec singur prin lume și să îmi câștig independența. Am avut foarte multe experiențe care m-au ajutat în acest sens”.

Clujul a devenit, astfel, nu doar o decizie clară către independența totală, ci o adevărată declarație de război!

”Licența mea la Conservator ar fi trebuit să se numească Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, pentru că atunci am încheiat cu Conservatorul și am luat decizia de a mă gândi în special la mine. Nu ca o dovadă de nerecunoștință pentru părinți, pentru că le voi fi recunoscător toată viața pentru tot ce au făcut și vor face pentru mine, dar am vrut să fiu și eu împăcat cu mine. Or până când nu am ieșit singur cu bastonul la ora 3 dimineața, să beau bere la o terasă, să știu că pot face asta singur, nu am fost împăcat cu mine. Nu eram eu mulțumit de ceea ce sunt, nu eram sigur pe mine, nu mă consideram în stare să întrețin o relație, să pot face niște lucruri fără să stea cineva în spatele meu și să fie gata să facă în locul meu”, povestește Eusebiu.

Profesor la Târgu Frumos. ”Discriminarea se poate combate prin fapte!”

Atunci când Dumnezeu îți ia ceva, îți și dă ceva în schimb, spune mereu Eusebiu Cristian Toma.Și mai spune tot el: ”Nu cred că eram eu ceea ce sunt acum dacă eram văzător”. I-am așezat înainte un subiect delicat, pe care societatea îl dezbate din mai multe perspective: discriminarea. Există o discriminare pozitivă și una negativă. Se vorbește deseori chiar și despre o victimizare uneori exagerată. Eusebiu Cristian Toma nu s-a victimizat niciodată. A vrut mereu să fie tratat exact pentru ceea ce este și după propria strădanie.

”După perioada de la Cluj m-am întors ca profesor la Liceul Special ”Moldova” din Tg. Frumos. A fost o nouă întorsătură pe care a luat-o viața mea. Doamna director a fost un exemplu pentru mine cât i-am fost elev, chiar și acum, când sunt profesor, ba chiar mai mult, pentru că acum văd cum e să tratezi cu maturitate și cu simț de răspundere anumite lucruri. Mi-a propus să vin profesor și atunci am simțit că e un moment în care trebuie să decid ce fac cu viața mea. M-am întors profesor la liceu, iar asta a venit la pachet cu foarte multe schimbări: m-am mutat în Tg. Frumos, stau singur într-un apartament, vin singur la școală cu bastonul, plec singur, îmi fac cumpărăturile singur, îmi fac de mâncare singur. Și dacă la început oamenii din oraș mă priveau ca pe un om neajutorat, nici nu știau cum să se comporte cu mine, acum oamenii vorbesc cu mine... Discriminarea se poate combate prin fapte. Prin ceea ce ești tu ca om. Pe mine dacă mă văd copiii că vin singur cu bastonul la școală și că plec singur, nevăzător fiind, nu fac decât să arăt că sunt exact ca ceilalți și că pot trăi la fel ca ceilalți. Eu sunt doar un om care a învățat să se aclimatizeze la un nou stil de viață. Dar ca să faci asta trebuie să ieși, nu să meargă cineva după tine. Ca să dovedim că nu există discriminare trebuie să avem șansa de a arăta asta prin fapte”.

”Nu e dramatic, nu e greu, e doar un pic complicat!”

A venit vremea ca, înainte de a cere de la ei să se adapteze, să învățăm noi înșine ce înseamnă viața alături de nevăzători. Să îi tratăm cu respectul cuvenit unei ființe, nu aplicând reguli despre o dizabilitate.

”Există tendința ca, dacă ești ca nevăzător cu o persoană lângă tine, oamenii din jurul tău vorbesc cu persoana respectivă despre tine. Te simți de parcă te-ai dedublat, ți-a ieșit sufletul din tine... ”A fost un băiat bun, Dumnezeu să îl ierte!”. Adică nu vorbesc direct cu tine! Dar când ești singur, oamenii vor fi nevoiți să se adreseze direct ție, pentru că altcuiva nu au cui. Atunci își dau seama că tu vorbești exact ca ei. Oamenii nu trebuie blamați, nu trebuie condamnați, ci înțeleși. Trebuie să ieșim, să dovedim că putem face cât mai multe lucruri singuri. Oamenii se vor obișnui cu nevăzătorii”.

Nu este ușor. Există riscuri, pericole. Uneori se petrec adevărate drame. Dar, ne spune Eusebiu Cristian Toma, ”este foarte important ca și sufletul să aibă un sistem imunitar”...

”Trebuie să ai curajul să riști. Părinții să aibă curajul să riște, la rândul lor. Sunt și pericole pe care le întâmpini, dar - ca atunci când eram mici, dacă nu cădeai puțin să îți julești genunchi, dacă nu răceai puțin pentru ca apoi să nu te mai afecteze așa tare frigul - nu am fi avut un sistem imunitar așa de puternic în ziua de astăzi. Ca nevăzător este foarte important ca și sufletul să aibă un sistem imunitar foarte complex, foarte bine structurat. Nevăzătorul să aibă încredere în el și să aibă parte de realitatea aceasta despre care vorbeam, să poată duce o viață cât de cât normală. Nu poți conduce o mașină, nu poți pilota un avion, nu poți fi pilot de curse lungi, dar poți lucra,  îți poți întreține o familie, poți să te descurci de unul singur, să mergi la film, la teatru, la concert, la mare. Sunt foarte multe lucruri pe care tu, ca nevăzător, din momentul în care îți conștientizezi dizabilitatea și o accepți ca pe ceva ce face parte din tine, te poți descurca de unul singur. Într-o societate în care suntem oameni diverși, cu mentalități diferite, cu opțiuni diferite și cu alegeri diferite, poți duce și tu o viață normală. Nu e dramatic, nu e greu, e doar un pic complicat. Dar dacă nu ar fi și dificil nu ar veni și satisfacțiile de după. Noi suntem dovada că realitatea pe care o trăim este una care ne poate include și pe noi foarte bine. Incluziunea pleacă de la noi”, rostește apăsat profesorul Eusebiu Cristian Toma.

"Ochii sunt orbi când sufletul e ocupat cu altceva", spunea Syrus, însă la Eusebiu sufletul este însăşi vederea. Din astă pricină el vede mai mult decât noi, el simte mai frumos decât noi. Pentru că, aşa cum îi place să spună, Dumnezeu i-a luat ceva, dar i-a pus în loc înzecit.

Iar noi, cei ce ne socotim întregi, ar trebui să învăţăm că viaţa are numeroase perspective pe care noi, văzătorii, nici măcar nu le bănuim. Pentru că trăim în primul gând, în prima părere, în primul văz. Greu ne mai lăsăm purtaţi de imaginaţie, de al doilea gând, de vederea departelui îndrăzneţ.