Un molcom adolescentin sub care stă pitită maturitatea unei duioșii aspre. O viață între două țări. În Norvegia natală îl așteaptă un pian pe care bunicul preot i l-a lăsat moștenire. Dar frumusețea vieții a descoperit-o în cealaltă țară. România l-a învățat să cânte, să joace teatru, să scrie de mână în clasa a V-a. Și l-a mai învățat România că un 5 la matematică adunat cu încă un 5 nu înseamnă că ai luat un 10!
Are 17 ani și se numește Arne Nicolas Løvold Drăghici. Zâmbește reținut și explică: ”Tata e din Norvegia, mama din România. M-am născut în Norvegia, am venit în România când aveam 11 ani, direct în clasa a V-a”.
”Proba” scrisului de mână!
Vorbește corect românește, fără nicio fărâmă de accent străin. Își amintește că, atunci când era în Norvegia, mama îi vorbea în limba română. ”Când am venit aici vorbeam ”stricat” românește. Apoi, cu timpul, s-a inversat, astfel că acum vorbesc ”stricat” norvegiana”, povestește amuzat Nicolas. Însă nu s-a desprins cu totul de țara natală. Verile și le petrece în Norvegia. ”Lucrez acolo, la un spa”, adaugă adolescentul și coboară din nou în cumințenia matură a vârstei.
Nu i-a fost ușor să treacă de la sistemul de educație norvegian la cel românesc. ”Dar mie îmi stă în fire să mă acomodez rapid”, adaugă imediat. Gimnaziul l-a urmat la Școala ”Domnița Maria” din Bacău. Își amintește că după primul semestru deja era bine. ”Cel mai greu a fost să mă obișnuiesc cu scrisul de mână, pentru că în Norvegia scriam doar de tipar, așa este sistemul acolo. Aici, țin minte că prima oră am avut româna, scrisese doamna profesoară pe tablă cuvântul ”recapitulare”. Mă uitam și nu știam ce chinezărie este pe tablă”.
A deprins repede și regulile de aici. Care țineau nu doar de sistemul de educație, ci și de relațiile interumane, mai ales cele dintre elevi și profesori.
”În Norvegia ne adresam profesorului cu prenumele. Și nu era considerată o lipsă de respect. Apoi, în modul de predare, acolo nu primisem niciodată note. În România, prima dată am luat un 5 la matematică, peste câteva săptămâni am mai luat un 5 și am mers fericit la bunica: Mamaie, uiate, am luat 10!”, povestește zâmbind Nicolas.
Da, se bate multă monedă pe faptul că norvegienii nu încurajează competitivitatea în interiorul sistemului educațional. Însă a simțit că a fi competitiv adaugă un ”ceva” constructiv și că evoluția se naște și din astfel de provocări. ”Da, aș zice că e bună competitivitatea, stimulează”, concluzionează după câteva secunde de tăcere.
”E prea multă liniște, unde sunt oamenii?”
O paralelă între societatea de acolo și cea de aici? Slobozește în colțul gurii un zâmbet în care a îngrămădit toate poveștile de demult.
”În Norvegia este foarte multă liniște. Nu se aude mai nimic afară, pe străzi. A fost bunica în vizită și a spus că mai mult de două săpămâni nu a rezistat. E prea multă liniște, unde sunt oamenii?, ne-a întrebat bunica. Acolo oamenii își zâmbesc, în semn de salut. E o formă de respect care ține de cultura lor. Bunica a fost foarte surprinsă, nu înțelegea de ce îi zâmbește toată lumea”.
Când a venit în România a înțeles uimirea bunicii. A găsit aici freamătul vieții, agitația adolescentină, grijile de tot soiul. Mai întâi la Bacău, apoi la Botoșani, unde a venit chiar când a început liceul. Colegiul Economic ”Octav Onicescu” din Botoșani.
De ce Botoșani? De ce Colegiul Economic?
”Botoșani deoarece familia s-a mutat aici de la Bacău. Iar Colegiul Economic… a fost o ”greșeală” pe care nu o regret. La sfârșitul clasei a VIII-a, la completarea fișei de înscriere la liceu, am vrut mate-info sau științele naturii. Am trecut mate-info ”Laurian”, științele naturii ”Eminescu”, apoi încă vreo câteva licee, ”Economicul” era pe la sfârșit. Doamna dirigintă a greșit o semnătură, așa că mi-a dat altă fișă. Am completat din nou, dar de data asta a greșit mama semnătura. Mi-a dat din nou altă fișă. Și înainte să încep să completez, mama mi-a spus: ”Nu treci și economie, în caz de…” Nu știam că trebuie să le trec în ordine, așa că am pus Economicul primul… Și așa, la distribuire, am ajuns direct la Colegiul Economic ”Octav Onicescu” din Botoșani”, povestește amuzat Nicolas.
Pianul moștenit de la bunicul și pasiunea pentru muzică
Avea 5 sau 6 ani când a murit bunicul din Norvegia. Era preot, dar Nicolas și-l amintește mai ales cântând la pian.
”După ce a decedat bunicul, pianul mi-a rămas mie, ca moștenire. Aveam vreo 5-6 ani, nu eram pe atunci foarte pasionat de muzică. Însă dragostea de muzică mi-a revenit când am ajuns în România”.
Pianul a rămas în Norvegia. ”Este acasă la tata, un pian mult prea mare pentru a-l putea aduce aici”.
”Din senin”, povestește Nicolas, într-o zi a început să asculte altfel muzica. Mult pian. Simfonic, clasic, chiar și jazz.
”Mi-am dat seama că îmi doresc să îmi dezvolt această abilitate, de a cânta la pian. Cânt muzică clasică, uneori jazz, melodii din filme. Am urmat cursuri cu o profesoară de la Liceul de Artă din Bacău, timp de un an și jumătate, apoi am renunțat pentru a mă dezvolta singur în continuare. Acum cânt la o pianină electrică și mă pregătesc singur”.
Nu urmărește performanța pianistică, dar nu ratează niciun prilej de a interpreta pasaje muzicale, fie că o face în cadrul activităților școlare, la balul liceului, în spectacole de teatru sau la festivalul francofon.
Mirajul teatrului!
Își amintește amuzat cum, în timpul unui spectacol, a interpretat un fragment la pian… cu piciorul. Abia a rostit cuvântul ”teatru” și privirea se luminează brusc.
”Mereu am avut o atracție pentru teatru. De mic merg la spectacole, chiar și când eram în Norvegia. În clasa a X-a, când mi s-a oferit oportunitatea de a intra în trupa de teatru a liceului, mi-am spus: de ce nu? Îmi place, hai să încerc”, spune Nicolas și imediat rostește numele celor ”doi” care i-au dezvăluit tainele secenei: Andrei Bordeianu și Oana Asofiei, actori ai Teatrului pentru Copii și Tineret ”Vasilache” din Botoșani.
Peste câteva zile începe Festivalul ”Lyceum”, iar trupa lui va prezenta spectacolul ”Jocul de-a vacanța”, de Mihail Sebastian. ”Eu îl voi interpreta pe Bogoiu”, se grăbește să adauge.
Teatrul, pentru Nicolas, se îndreaptă ușor către profesie. Visează să dea admiterea la UNATC, la București. ”Dacă am noroc, poate ajung să lucrez la un teatru, să joc în filme…”.
Nu s-ar întoarce în Norvegia, nu ar pleca din România…
…dar s-ar lăsa purtat ”unde mă va duce actoria…”.
”Deocamdată îmi doresc să învăț în România”. Și se bucură de viața de licean într-un oraș relativ mic, de provincie, cum este Botoșaniul. Chiar dacă nu lipsesc pericolele din marile metropole…
”Eu am tot ce îmi trebuie aici. Pe plan cultural, educațional și ca timp liber. Nu doar în orașele mari există pericolul drogurilor, de exemplu, din păcate și în Botoșani...”, spune cu glasul ceva mai reținut. A văzut mulți adolescenți care s-au ”prăbușit” sub astfel de încercări.
Ce să facă un adolescent pentru a nu cădea în capacana consumului de droguri?
”Să aibă grijă cu ce fel de persoane se înconjoară, să nu își asume riscuri care nu sunt necesare. Mulți spun: încerc doar o dată, sunt curios… Contează relația cu părinții, dar aș spune că diferă de la persoană la persoană. Unii preferă să fie singuri, alții alături de părinți”, spune Nicolas.
Se simte norocos pentru că, chiar dacă nu locuiește alături de părinți, relațiile din familie sunt oneste, bazate pe dragoste și respect.
”Am o relație bună cu părinții. Tata este în Norvegia, mama în România. Părinții trebuie să își suporte copilul, dacă acesta are o pasiune, să îl încurajeze. Dacă observă, însă, că ceva nu este în regulă mai ales legat de anturaj, să îi atragă atenția”.
Mai au adolescenții modele? Mai funcționează ”puterea exemplului” la o vârstă atât de ”nărăvașă” emoțional?
”Da, am modele. Mama în primul rând. Apoi coordonatorii mei de teatru. Și tata, într-un fel sau altul”, spune apăsat Nicolas.
Mama. Actorii. Tata.
Ca o poveste care s-a împlinit într-un destin purtat de vânt în două țări și mai multe orașe. Arne Nicolas Løvold Drăghici ar putea deveni pianistul îndrăgostit de teatru. Sau actorul care pregătește cel mai important rol al vieții sale: copilul care moștenește un pian, dar descoperă muzica în altă țară, în altă lume, într-un alt univers…
”Prin teatru am cunoscut oameni incredibili, de la care am învățat foarte multe. La teatru am învățat să vorbesc, am învățat fiecare detaliu, de la o expresie, o mișcare, ce înseamnă ea, ce exprimă pentru alții”, spune Nicolas, cu privirea scânteind de bucurie.
Pentru Nicolas, astăzi, România înseamnă în primul rând bucuria de a fi alături de prieteni. Pe scenă sau în culisele vieții.
”Într-un spectacol am cântat cu piciorul. Așa că pot spune că eu cânt la pian și cu mâinile, și cu picioarele. Eram la repetiție într-o zi, am făcut o improvizație de moment pe care Andrei a decis să o introducă și în spectacol”, povestește Nicolas.
Arne Nicolas Løvold Drăghici. Viitor actor și pianist. Îndrăgostit iremediabil de Botoșani și de liceul în care ”a ajuns din greșeală”. Pe care nu o regretă!