Aproape 100 de ani de la Marea Unire, un secol de dezbinare românească! Ne deșteptăm o dată la patru sau cinci ani, cântăm cadențat imnul, sufocați de mândria de a fi români. Mergem la vot ca și cum în mâna lor, a politicienilor, ar sta cu adevărat destinul neamului românesc, scandăm, lăcrimăm, ne dăruim like-uri, ne facem urări, dar asistăm neputincioși la o destrămare a conștiințelor, la o diluare a sentimentului național până la a-l transforma într-un termen desuet, învechit.
Frumoase urările, steagurile, entuziasmul de Ziua României. Dar mai înalt decât toate e să cunoaştem. Să ştim către cine ducem gândul, pioşenia, recunoştinţa. România de la 1918, a tuturor românilor, era România întreagă, cu Basarabia abia scăpată din chingile rusificărilor forțate (27 martie 1918), cu o Bucovină care scobora (28 noiembrie 1918) spre Alba Iulia, ducând mai aproape visul lui Mihai Viteazul.
România Mare dintre cele două războaie mondiale nu a fost o simplă pagină de istorie. România Mare a fost un miracol, un simbol, a fost rezultatul unor minți de excepție. Chiar dacă, mai apoi, fruntașii Unirii au înfundat pușcăriile politice. Chiar dacă, în 26 iunie 1940, cădea peste țară ultimatumul sovietic de „retrocedare imediată a Basarabiei și a Bucovinei de nord”. Apoi Dictatul de la Viena (30 august 1940). România pierdea o treime din țară fără să fi tras un foc de armă, dar încă nu se preda!
România, deșteaptă-te!
Peste 10 zile mergem la vot. De aceea, poate, mai mult ca oricând, Ziua României va sta sub semnul apăsător al campaniei electorale. Ziua României va fi astăzi o uriașă tribună de la care vom asculta discursuri mărețe, promisiuni, declarații mărinimoase și mărturisiri emoționante.
Ziua Națională, dragi politicieni, nu este despre fasole și cârnați. Nici despre tricolorul din pieptul care bate într-o culoare sau alta, după doctrina de partid. Ziua României este despre miracolul unui vis împlinit, dar și despre trupul țării sfârtecat în 1940. Despre milioanele de români deportați, uciși, aruncați în gropile comune.
Trezește-te, om sănătos la minte și la suflet, român și botoșănean! Tricolorul de astăzi este de bucurie, dar este și cu lacrima fratelui din Basarabia, este și cu plânsul surorii din Bucovina. Cum or privi ei astăzi peste sârma ghimpată, știind că noi sărbătorim un dor care pe ei îi doare?
Ne lipsește în astă mare zi “solidaritatea sublimă a minților clare” despre care vorbea odată Sandu Tudor, ne lipsește în acest ultim ceas limpezimea cugetului pentru a ne aminti în primul rând cine suntem, apoi cine vrem să fim.
Fruntea sus, Botoșani!
Botoșanii de ieri au dat țării conștiințe care, singure, ar fi putut ridica o națiune. Botoșanii de azi stau demni în fața lumii! Chiar și așa, singuri in timpurile fără miză politică, ai tuturor în agitatele vremuri electorale.
E adevărat că uneori, departe de lumea dezlănțuită sau prinși de-a binelea în mrejele ei, rămânem goi de suflet unii în fața altora, amăgiți de strălucirea năucitoare a discursurilor politice, de culorile țipătoare ale doctrinelor de mucava. Ne certăm prea des între noi sau ne lăsăm purtați de promisiuni și vorbe goale de sens. Și ne trezim din nou într-o Românie care nu ne vrea, dar ne numără. Într-o Românie care nu ne vede, dar ne sărăcește.
Contăm în statistici și în discursuri electorale. Salarii mici. Copii fără școală, sat fără învățător și fără preot. Familii fără părinți. Case mici, chinuite, văruite primăvara, cojite de lumină toamna. Alungați din spitale, pustii în privire și în buzunare.
Dar copiii lor, ai acestor botoșăneni cuminți, cuceresc România și lumea! Inteligenți și inventivi, sunt primii la informatică. Talentați și curajoși, uimesc lumea teatrului sau a muzicii și adună ropote de aplauze. Sunt admirați și respectați! Numele lor sunt la loc de cinste în cercetare, educație, medicină.
1 Decembrie e ziua botoșănenilor, a celor care simt România de fiecare zi. A celor care trăiesc "neputința" de a pleca în altă țară, a celor care se simt prea mici pentru a tânji lângă gardul tot mai înalt al vreunui partid, dar destul de măreți în a ocoli ograda zornăitoare a politicienilor.
1 Decembrie este ziua celor care nu dau la schimb ceea ce nu se poate schimba.
De Ziua României iese în stradă omul tăcut, care de ani întregi ascultă și cunoaște adevărul. Omul care muncește pentru a-și hrăni copiii din banii lui, nu ai vecinului. Mama care își învață pruncul că modelul în viață îl cauți în aproapele tău, fie el sărac sau bogat.
De 1 Decembrie, centrul Botoșanilor trebuie să strălucească de învățătorii care mai cred în misiunea lor sfântă, de medicii care privesc demn în ochii pacienților lor, de polițiști neîncovoiați…
De Ziua României, Țara este a lor, a celor care un an întreg nu au vorbit la televizor sau în ziare. A celor care au ascultat și nu au răspuns, pentru că nimeni nu i-a întrebat dacă au ceva de spus.
Să nu uităm ce au dat Botoșanii României!
Eminescu, Enescu, Iorga, Luchian, Onicescu, Antipa.
Ilie Cleopa, Paisie Olaru, Ioan Iacob Hozevitul, Dionisie Ignat de la Athos, Patriarhul Teoctist, Cuviosul Onufrie, Avva Iulian Prodromitu.
Leon Dănăilă, Alexandru Zub, Aglaia Florea, Constantin Prut, Petre Achițenie.
Andrei Avădănei, Vlad Ivanov, Constantin Cojocaru, Nicolae Tomaziu, frații Vasile și Ioan Maluș.
Dumitru Murariu, Dan Iordăchescu, Sanda Toma, Stela Covaci, Florin Pavlovici, Eugenia Bosânceanu, Dan Pița, Alexa Visarion, Dionisie și Dumitru Vitcu.
Iulian Rotariu, Ștefan Teișanu, Constantin Voiniciuc, Cristina Venedict, Doina Ignat, Elisabeta Lipă…
Botoșăneanul Dimitrie Pompeiu este unul dintre primii matematicieni români de importanţă internaţională, care au dat un puternic impuls activităţii creatoare în ţara noastră. Cel mai strălucit reprezentant al şcolii matematice româneşti de la începutul secolului XX.
Dimitrie Negreanu este primul român doctor în fizică, titlu obţinut la Paris şi girat de un laureat al Premiului Nobel pentru fizică
Stelian Bajureanu este botoșăneanul care a revoluționat cibernetica mondială! Doctor în ingineria electrică - 1975, cu o teză care de fapt este prima cibernetică (din lume) reală, deterministă, consonantistă (a regimurilor esenţial discontinui dar armonice, dinamogene, forţate, rezonante, fără autoreglare şi cu "un dram de inteligenţă creativă").
Ion Pribeagu este botoşăneanul care a scris cele mai reuşite texte pentru Constantin Tănase! A semnat versurile celebrului cântec "Zaraza" şi i-a scris lui Constantin Tănase cele mai bune texte umoristice! Prea puţin cunoscut printre botoşăneni, numele său era printre cele mai populare în vremea lui Constantin Tănase.
La mulți ani, România! Fruntea sus, Botoșani!