Vară, Iași, tei. Istorie. Pe Sărăriei, o poartă scârțâie scurt. Curgând semeață în verdele curat al curții, aleea care duce spre casă dezvăluie un om. De departe firav. De aproape... Câtă viață într-o subțirime de trup care pare că se clatină, dacă nu ar fi ochii atât de vii, dacă nu ar fi zâmbetul atât de viguros. Părintele Gheorghe Ursachi se apropie cu mâinile întinse și omenescul se face bun-venit, iar zâmbetul închide într-o clipită un soi de siguranță pe care nu ai cum să nu o simți prin toți porii.
În odaie e răcoare și poveștile curg fără reguli, fără cronologie, sofisticate adaosuri sau inutile ocolișuri. Din când în când, vorba se face gravă, dintr-un molcom apăsat, voit meticulos și cotit cu înțelesuri. Pentru ca în clipa următoare să își facă loc un vers, o întâmplare veselă, o abia dezvăluită poveste de familie.
Povestea din exil a preotului Gheorghe Ursachi, fratele mai mic al poetului Mihai Ursachi, o vom derula cu altă ocazie. Născut în urmă cu mai bine de 70 de ani, în Botoșani, preotul Gheorghe Ursachi a fost o vreme foarte apropiat de Casa Regală, față de care poartă și astăzi o admirație profundă. Destinul comun în exil a lăsat în urmă întâmplări care, într-o zi, fără îndoială că se vor măsura în pașii istoriei.
Aflați în exil, Regele Mihai și Regina Ana părăsesc în 1956 Anglia și se mută în Elveția. Regele semnează, la Geneva, un contract cu compania aeriană Lear Jeats and Co, astfel că își permite să cumpere o vilă la Versoix, un oraș mic pe malul lacului Leman, la numai câțiva kilometri de Geneva. Aici, preotul Gheorghe Ursachi avea să petreacă multe zile și să fie martor multor întâmplări.
O vreme a asigurat chiar și corespondența Casei Regale. Odată, își amintește preotul, a primit un manifest. "A circulat în România un manifest care se intitula Despre Rege și Țară. Cineva mi l-a trimis, crezând că îmi face mie o surpriză. Dar comunicatul, textul acelui manifest, era făcut de mine, lucrasem la el o noapte întreagă, la Versoix", povestește părintele, îmbrăcând amintirea în același zâmbet larg.
Își mai amintește de zilele în care vorbeau despre România cu nostalgie și dor. "Am stat de mai multe ori de vorbă, la masă, cu Majestatea Sa, cu Regina Ana, Dumnezeu să o odihnească, dar și cu Prințesa Margareta". Se străduia, în dureroșii ani de exil, când poarta României refuza să se deschidă pentru familia regală, să le învețe pe prințese limba română. "Cumpărasem un joc de table, ca să învățăm mai ușor cifrele. Îmi aminteam că citeam Evanghelia în românește. Odată, la masă, Prințesa Margareta încerca să exerseze: "Mama mea îmi spune...", rostea rar... I-am spus atunci: Votre Altesse, spuneți, vă rog, mereu: Mama mea, Regina...".
O întâmplare care rămâne în memoria afectivă a preotului Ursache vine tot din acei ani tulburi ai proaspetei libertăți, când încercările regelui de a păși pe pământ românesc se izbeau de zidurile tari ale noilor stăpâni. "Nu i s-a acceptat viza de la aeroport, erau deja la aeroport, așa că am plecat să îi aduc la Versoix. Aveam pe atunci un Mercedes cu o poveste foarte interesantă. La aeroport erau Prințesa Margareta, Majestatea Sa Regele și Regina. Înainte de a urca, i-am spus Majestății Sale: Știu că vă place mult să conduceți, nu vreți să urcați la volan? Mi-a făcut cu ochiul și a urcat cu mare plăcere. Și, uite așa, am mers într-o mașină condusă de Regele României".
Imediat după decembrie 1989, poetul Mihai Ursachi, aflat și el în exil în SUA, decide să se întoarcă în țară. Voia să publice în libertate, să se manifeste în poezie așa cum nu avusese voie în anii comunismului. L-a sunat pe fratele său la Geneva. "Am vorbit la telefon, mi-a spus că se întoarce în țară. I-am dat să vorbească la telefon și cu Regele. A vorbit, mi-a spus că regele pare un pic distrat, așa i s-a părut lui. I-am spus: situația încă nu e stabilă. Dar invitațiile lui erau serioase, putea conta pe ele, mi-a spus. Și mi-a mai spus că pentru el contează opera, dacă își vede opera publicată, e de ajuns, e un motiv să se întoarcă".
Poetul Mihai Ursachi a revenit în România. A fost primul purtător de lauri la Botoșani, fiindu-i decernat primul Premiu Național de Poezie Mihai Eminescu (1991).
S-a întors și Regele. În 1992, apoi, într-o vară-toamnă din 1997, a vizitat și locuri din Botoșani. O vizită regală despre care oamenii vremii vor da mărturie în timpul ce va să vină.
Despre Regele Mihai I se vor scrie tomuri întregi. Istoria va scoate la iveală adevăruri sau, dimpotrivă, se va lăsa copleșită de patimă. Despre Omul Mihai și despre cea mai importantă cucerire a sa – Regina Ana- avem a afla încă multe. O poveste de viață care merită cercetată, documentată și păstrată în tezaurul țării.
Acum, când România îl conduce pe ultimul drum, să păstrăm decența și cumpătarea. Iar cuvintele Regelui (cf. Mircea Ciobanu – ”Convorbiri cu Mihai I al României”) ne sunt, de bună seamă, de necesar ajutor:
”Poți să te ocupi de orice, de politică, de industrie, de literatură... dar nu în afara credinței în Dumnezeu. Dacă Europa a avut de suferit mai mult decât oricând în secolul acesta, este pentru că s-a îndepărtat de El cu bună știință, pentru că a vrut să vadă dacă popoarele pot să supraviețuiască fără credință.
Nu, nu pot să supraviețuiască decât coborând sub condiția umană.
Când lipsește credința, nu mai poți deosebi între bine și rău. Bâjbâi, te rătăcești, azi mergi după unul, mâine după altul și până la urmă spui că nu există nimeni care să cunoască adevărul sau că adevărul nu există.
Aștept o renaștere spirituală nu numai în România, ci și în întreaga Europă. Legile și convențiile nu sunt destul ca oamenii să renunțe le violență. Prin credință chiar datoria față de patrie ți-o îndeplinești mai tare. Eu știu că de nimic nu s-au temut mai mult comuniștii decât de credința oamenilor în Hristos. Ei înțelegeau mai bine decât toți că un om credincios este un rob mai puțin. Dacă ei au propovăduit ateismul, a fost pentru că numai așa puteau să scoată pe oameni de sub cea mai puternică protecție”.
