Arta își stabilește propria valoare nu prin artistul care o înfăptuiește, ci prin publicul care o receptează. Publicul trăiește, asimilează, conferă valabilitatea sau îmbunătățește mesajul inefabil prin care artistul a încercat inițial să se apropie de Dumnezeu. În pictură, muzică, actorie, scris sau orice altă manifestare artistică, autorul devine un mijlocitor.
Actoria este cea mai spirituală dintre profesii pentru simplul motiv că actorul trebuie să se afle într-o stare paradoxală: el s-a identificat cu personajul pe care îl interpretează, dar cu toate acestea a rămas un privitor, este o definiție clasică pe care ne-a lăsat-o Osho. Însă o definiție valabilă în aceeași măsură pictorului, scriitorului. Vincent Van Gogh mărturisește o altă detașare de propria artă: Eu îmi visez picturile, iar apoi îmi pictez visele. Iar noi, privitorii, pătrundem în visul Creatorului, o aventură pe cât de năucitoare pe atât de înălțător-spirituală. Însă atunci când Creatorul se află în proximitatea noastră, bucuria de a trăi devine cu atât mai fascinantă.
La rubrica noastră săptămânală, ARTA LA EA ACASĂ, vă propunem astăzi un actor, un pictor și un scriitor. Trei nume de referință în cultura Botoșanilor, trei nume care, cu certitudine, se află în galeria națională a Artei.
B O G D A N H O R G A
Hâtru fără să cadă în ușurătatea discursului, serios cât să nu devină inabordabil și de o politețe zâmbitoare, Bogdan Horga știe să își folosească inteligența, dispunând de un prețios bagaj teoretic și practic pe care îl folosește la timpul și momentul potrivit, dovedind nu doar o bună strategie de comunicare, ci și o bine dozadă elocință.
Bogdan Horga s-a născut pe 12 aprilie 1978. A urmat Liceul Teoretic "M.Eminescu" Botosani, pe care l-a absolvit in 1998, pentru ca un an mai tarziu, in 1999, sa inceapa cursurile Universitatii de Arte "George Enescu" Iasi, Facultatea de Teatru, clasa prof. Constantin Popa, Adi Carauleanu, pe care le finalizeaza in anul 2003. A avut sansa de a juca un rol pe care, initial, multi l-au privit cu circumspectie si chiar cu preconcepute judecati. Este vorba despre Ivan Turbinca, rol preluat de la Daniel Badale, actorul care, in hainele lui Ivan, a cucerit scena Teatrului National Bucuresti, unde a si ales apoi sa isi continue cariera artistica.
Ramas la Botosani sa joace rolul principal din spectacolul "Ivan Turbinca", Bogdan Horga a reusit sa faca un alt rol decat Daniel Badale, sa ofere publicului, chiar daca in aceleasi haine, un Ivan distinct de cel creat de Badale, fara insa sa lucreze in detrimentul personajului! Iar premiile pe care "Ivan Turbinca" le obtine in competitiile nationale si internationale se datoreaza, cu siguranta, si farmecului cu care Bogdan Horga isi sustine personajul, fara sa il uzeze sau deterioreze in vreun fel.
"Actorul, în mâna regizorului, este ca o bucată de lut în mâna unui sculptor. Dar, de fapt, el este propriul lui creator. Eu sunt după Meyerhord. Nu cred în triunghiuri, ci în linia continuă formată din autor-actor-regizor. Meyerhord este primul care a anulat acest triunghi. Și teatrul este undeva între elementele vii ale spectacolului, la care se adaugă încă un element creator – spectatorul. Iar teatrul se întâmplă undeva între spectator și spectacol, cu toate aceste elemente incluse", mărturisește Bogdan Horga.
Are încă un drum important de facut in teatrul romanesc, un drum pe care, desigur, si-l construieste cu temeinica incredere in fortele proprii. Iar cei castigati vor fi, in mare masura, spectatorii! "Scopul meu a fost nu să devin celebru, nu să devin vedetă. Am vrut să devin artist, adică un bun meșteșugar, acesta este scopul meu. Nu am avut un personaj care să semene cu altul. Un profesor al nostru spunea că actoria se uită și se învață la fiecare rol. Și chiar e important acest lucru. Sunt actori care se repetă, sunt aceiași, nu își pun lor sieși o oglindă, să înțeleagă. Am jucat Ivan Turbincă, da!… maaamăăă. Nu are nicio relevanță asta! Poate să fie o întâmplare. Important este să nu te plictisești. Și teatrul se ocupă de chestia asta, cam dă la o parte plictiseala".
V I C T O R H R E N I U C
Victor Hreniuc este un tezaur viu al Botoșanilor, un depozitar al emoțiilor artistice. La 75 de ani, privește cu detașare întinsul arid al vieții, dar rostuiește apăsat cuvintele atunci când derapajele ajung să atenteze - și să șubrezească chiar - valori esențiale ale artei. Zâmbește rar, iar atunci când o face plimbă pe chip urme luminoase ale unei copilării de demult. Nu coboară glasul și nici nu construiește înălțimi patetice ale vreunui edificiu în care să fi încrustat numele său. Rar, în zilele noastre, vezi un profesor vorbind despre foștii săi elevi cu atâta satisfăcătoare și împlinită generozitate cum o face Victor Hreniuc. În cele mai bine de două ore petrecute față în față, a făcut o singură amară și tristă remarcă despre arta sa: "…în ultimii ani am fost frânat de la creația mea, de la pictură, de lipsa unui atelier...".
S-a născut pe 10 aprilie 1942, în Milișăuții Sucevei. În plin război. Era al treilea copil, dintre cei opt ai familiei Hreniuc. Mama de origine oarecum poloneză, prin bunici, iar tata localnic din Milișăuți. Avea doi ani când familia a fost evacuată la vreo 25 de km de casă, la Călinești, unde avea să rămână câteva luni. Acasă, la Milișăuți, era linia frontului. Tranșeele care treceau pe lângă casă, cazematele sub pământ, toate umele frontului aveau să fie, pentru copiii din Milișăuți, locurile de joacă de mai târziu. Cu tot cu cartușele rămase peste tot, depozitele de armament descoperite pe te miri unde.
La 6-7 ani, când satul se refăcea după război, a mers la școală în straiele populare cusute și înflorate de mama, în casă. Doar că la școala din sat se preda în limba ucraineană. "Mai târziu s-a românizat. Dar eu, în clasa I, am prins școala ucraineană. Eu nu știam nici o boabă, pentru că în familie se vorbea numai românește. Erau vecini care vorbeau ucraineană, dar la noi nu. În clasa I era foarte dificil pentru mine. Un aspect care m-a urmărit toată viața a fost că atunci, era prin 48-49, părinții țineau foarte mult ca cei care intrau în clasa I să fie îmbrăcați cu haine noi, care pe atunci însemnau straiele populare, cu bundiță, cămășile cu guler tunică, fel de fel de cusături pe care le făcea mama în casă", își amintește astăzi Victor Hreniuc. La fel cum își amintește și de năzbâtiile pe care le făcea sau de timpul petrecut pe pășune, unde păștea oile sau vacile.
Atunci a prins a desena. O preocupare surprinzătoare pentru un copil al acelor vremuri. La câțiva ani după război, într-o familie cu 10 suflete, într-o școală unde elevii scriau pe tăblițe. Însă acolo, în acel sătuc, s-a petrecut minunea. Iar minunea se numea Ilie. Fratele cel mare. "Ilie, care ulterior a ajuns la Institutul de Cercetări Aerospațiale la București, era mai mare cu patru ani decât mine. După el a fost Vasile, apoi eu. Ce am învățat mai mult a fost de la Ilie. Se pricepea foarte bine la desen. El a făcut Liceul Militar, apoi a intrat la Academia Militară, cu specialitatea Avioane, pe componenta motoare. A avut relații în toată Europa. Din punct de vedere plastic, el m-a ajutat foarte mult să încep să iubesc desenul. Condițiile erau atunci precare, abia găseai un petic de hârtie, rar se găseau creioanele, la școală se scria pe tăblițe".
Liceul la Siret a fost, pentru Victor Hreniuc, o altă piatră de încercare: "La Siret era tot liceu ucrainean. Înainte de a termina, eram în ultimul an, s-a desființat secția ucraineană. Multă materie se făcea dublu. Câteva obiecte erau în limba română, restul în ucraineană. Bacalaureatul se numea examen de maturitate, iar noi am susținut acest examen la 13 obiecte. Venea fiecare elev în fața unei comisii de 12 profesori, la proba orală. Elevul trecea pe la fiecare profesor. Era o încărcătură, o trecere rapidă de la o materie la alta..."
.jpg)
Admiterea la Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu", din București, în 1961, a venit pe fondul unei situații agitate privind "prietenia" cu marele popor sovietic. "De acolo ne-a luat la armată. Am pierdut admiterea. Am făcut armată în Craiova, aproape trei ani. Era o situație internațională tensionată. La unitatea militară din Craiova l-am văzut chiar pe Hrusciov. Am avut un pic de noroc că am fost centralist. Erau foarte puțini în armată cu liceul, și cei câțiva care erau au fost folosiți cât mai eficient".
De aproape jumătate de secol creează în și pentru Botoșani. A terminat facultatea cu media cea mai mare - 9,97. Repartizările se făceau la București, fiecare își alegea postul în raport de notă. "Am avut ghinionul ca, la repartizare, după mine, la două sutimi, să fie o doamnă căsătorită, și ea a avut prioritate. Eu am vrut la Suceava, dar am luat un sat în județul Suceava, Botoșana, unde s-a născut pictorul Ilie Boca, lângă Arbore. Am stat câteva zile, până la 15 septembrie am cerut la inspectorat Liceul din Dumbrăveni. Aici am funcționat trei ani de zile, după care am venit, în 1972, la Botoșani, la Școala Populară. Din 72 până acum sunt la Școala Populară de Artă".
S T E L O R I A N M O R O Ș A N U
Stelorian Moroşanu s-a născut pe 31 mai 1960, în comuna Ştefăneşti, judeţul Botoşani. Este poet, prozator şi publicist, evidenţiindu-se în special în cadrul grupării Septentrion, de la Dorohoi. A absolvit cursurile Şcolii generale nr. 2 din Dorohoi şi Liceul "Mihai Eminescu" din Botoşani, profil chimie industrială. A funcţionat o jumătate de an ca operator chimist la Combinatul de Articole tehnice din cauciuc Jilava Bucureşti, din iulie până în decembrie 1979, apoi ca preparator minereuri la Intreprinderea de Exploatare minieră Miorcani-Dorohoi, din iulie 1981 până în iulie 1990, când obţine un post de referent la Casa Municipală de Cultură din Dorohoi, instituţie al cărei director devine in 1997. Face parte din Cenaclul Literar Septentrion din Dorohoi. Are o bogată activitate publicistică şi redacţională. Debutează cu versuri în revista Luceafărul, în anul 1986, iar cu proză în Tribuna, doi ani mai târziu.
Este redactor la Curierul de Dorohoi, la revista Semne (Slatina) şi la Colloquium (Botoşani). Colaborează cu versuri, proză, eseuri, note de lectură şi articole diverse la: Gazeta de Botoşani, Jurnalul de Botoşani, Caleidoscop dorohoian, Caiete botoşănene, Albina, Astra tecuceană, Familia, Cronica, Tribuna.
Este membru al Uniunii Scritorilor din România.
Volume: "Rânjiţi, beliţilor, rânjiţi!" (prozopoeme, Slatina: Editura Scribul, 1997) – Premiul de debut al Editurii Scribul la Festivalul naţional de poezie "Ion Minulescu", Slatina, "Maşina de metafore s-a întâlnit cu maşina de salutat sfecle" (prozopoem, Piatra-Neamţ: Panteon, 1997), "Latifundiarii de sictir" (Botoşani: Axa, 1999); "Crescătoria de fantasme", Ed. Geea, 2001; "13 arabescuri furate zeilor tutelari"; Ed. Geea, 2001; "Necrologul necesarelor iluzi", Ed. Axa, 2003; "Lapțicuci pe arbore de brânză", Ed. Axa, 2004; "Doi pumni de romane", Ed. Axa, 2004.
Figurează în antologiile Septentrion (Botoşani: Geea, 1995), Antologie de creaţie literară (Giurgiu: 1997), Într-o lacrimă trăieşte poetul (Slatina: 1998). Este distins cu Premiul al II-lea la Colocviile "Septentrion" (Dorohoi, 1988); Premiul al III-lea al revistei Familia (Oradea, 1992), Premiul I la acelaşi concurs, editia 1993; Premiul Editurii Cartea Românească la Festivalul-concurs naţional de poezie şi interpretare critică a operei eminesciene "Porni Luceafărul..." (Botoşani: 1993); Premiul al II-lea la Festivalul de poezie "George Bacovia" (Bacău, 1993); Premiul Bibliotecii "Antim Ivireanul" (Rm. Vâlcea, 1994), Premiul Radio Oltenia (Slatina, 1995).
Stelorian Moroșanu: De veghe în stratul de mărar
Oho!… Ce vremuri mai erau acelea!… Unii erau prieteni cu alţii şi alţii cu unii, toţi putând fi prieteni chiar şi cu neisprăvitul de Costăchel Vogoridy.
Nu ştiu de ce ăia de la căile ferate nu-i puneau interdicţie de călătorie, dar la două-trei luni o dată Costăchel Vogoridy – care, în buletinul de identitate, nu avea nici un „y” – apărea, radios ori mohorât, în gara Iaşului, coborând dintr-un prăfuit tren personal; nu, el nu apărea pentru a sta în gară, ci pentru a sta şi a se regala în birtul „Râpa Galbenă”.
Dacă ne-am închipui că neisprăvitul de Costăchel Vogoridy se regala cu „Pinot Griş”-uri sau momiţe de purcel, ne-am înşela, aşa cum ne-am înşela dacă am crede că i-ar fi plăcut whiskyul sau pensionarele birtului; nu, lui Costăchel Vogoridy i se regalau ochi şi urechile, căci era locul unde se adunau – o dată la două zile – Mihai Ursachi, Lucian Vasiliu, Horia Zilieru, Liviu Antonesei şi Luca Pitu.
Aşa s-a întâmplat şi atunci: a coborât din prăfuitul tren personal şi s-a oprit la „Râpa Galbenă”, la masa lui de lângă fereastră. Numai că, atunci, avea o stare specială, mai aşa, pusă pe cant, o stare care începuse de cu noapte şi căreia, poate, sejurul de la „Râpa Galbenă” îi va pune capăt. Atunci, bea o votcă rusească îndoită cu apă de la robinet şi aştepta, aştepta să sosească „băieţii”, cum le spunea el, peste tot… Starea specială îl făcea să scoată lungi oftaturi, mai mult gemete de rănit, pe care le strivea cu câte o înghiţitură de votcă, atunci când ceilalţi muşterii începeau să se sperie…
Ghicise bine Costăchel Vogoridy; atunci era ziua de întâlnire a „băieţilor”, care au apărut, în frunte cu Magistrul şi cu Liviu Antonesei încheietor de pluton. Trei sticle de vin şi una de votcă, asta era porţia calculată ştiinţific a celor cinci (numai răutăcioşii mai spuneau că sunt „cinci pentru infern”), porţie degustată metodic şi în timpul căreia puneau un carton pe masa la care stăteau, ce suna aşa: „Nu suntem acasă. Reveniţi.” Costăchel Vogoridy ştia toate acestea şi, în afara salutului schiţat la intrarea celor cinci, nu a mai adăugat nici o intervenţie, el continua să ofteze lung, lung, privind pe fereastră, dar nevăzând nimic. Chiar şi cei cinci au sesizat starea deosebită a lui Costăchel (dar când avea el o stare obişnuită?), însă nu şi-au întrerupt tabietul; dacă ar fi făcut aceasta, Magistrul Ursachi i-ar fi amendat, iar cea mai mică amendă era de două sticle cu „Băbească”. Ca întotdeauna, consumarea porţiei calculate ştiinţific se încheia cu ingurgitarea unei mămăligi cât căciula unui cazac şi a unui lighenaş cu brânză cu smântână, căci se ştia: de acolo, plecau la garsoniera „Pelicanului din Ţicău”, pentru oarece degustări spirituale, combinate cu vin galben de Panciu şu pulpe de jună.
Când cei cinci au luat de pe masă cartonul pe care scria „Nu suntem acasă. Reveniţi.”, Costăchel Vogoridy a oftat mai lung decât o făcuse până atunci, de-ai fi zis că se duce tot aerul din el şi se va zburătăci; nu s-a zburătăcit, căci Magistrul la întrebat, scurt:
- Ce p…m… nu te mai opreşti din oftat?
Asta era calitatea lui Costăchel: era singurul care nu se speria de vorba verde a Magistrului şi n-ar fi putut spune: „Doamne, cine mi-a umplut izmenele?”; oftă – spre disperarea celor cinci – şi răspunse molcom:
- Magistre, nepătrunse sunt căile Domnului, dar şi ale culturii universale.
- Şi numai când oftezi îţi vin astfel de idiotisme?
- De astă-noapte mă frământ – continuă Costăchel Vogoridy, care nu avea în buletin nici un „y”; de astă noapte cercetez aceste căi nepătrunse ale culturii universale şi oftatul meu era deznădejdea întruchipată, mai spuse Costăchel Vogoridy, autor local cu tente universale.
- Să înţeleg, spuse Magistrul – în alocuţiunile căruia nu se introduceau nici unul dintre ceilalţi, chiar dacă îi pişca limba -, că tu căutai sau ai găsit o cale de intrare în universalitate?… Spune-ne şi nouă, nu ne lăsa să murim proşti şi neîmpărtăşiţi.
- Domnilor, se ridică în picioare Costăchel Vogoridy, au fost în cultura universală Anton Maria del Chiaro, Rainer Maria Rilke, Cassian Maria Spiridon; de mâine – şi meritam să găsesc acest răspuns, după atâtea oftaturi -, în cultura universală va exista şi Costăchel Maria Vogoridy.
- Bravo!… Bravo!… strigară cei cinci; şi îi apucă un râs homeric întrerupt cu mare greu de Lucian Vasiliu, cel mai milos dintre ei: dar stai jos, că până-ţi pleacă trenul mai ai, stai jos, domnule Costăchel Maria Vogoridy.
De ce râdeau homeric cei cinci, Costăchel n-a priceput niciodată şi nu ne-a putut explica nici nouă, când ne-am întâlnit în aceeaşi zi…
