Lucrare de Florin Grosu
Artistul este un receptacul pentru emoţii care vin de peste tot: din cer, din pământ, dintr-o bucăţică de hârtie, dintr-o formă trecătoare, dintr-o pânză de păianjen, spunea Pablo Picasso.
Privindu-l astfel și înțelegându-i strădania, vom învăța că arta lui este, mai presus de toate, formă de Viață autentică, este Creația însăși. În Cetate sau în afara ei, Artistul are rol purificator. Trebuie doar să privim, să citim, să auzim, să receptăm.
Lângă noi, aproape, se află cei care și-au dedicat viața frumosului. Continuăm demersul nostru jurnalistic și vă readucem în atenție un poet, un artist popular și un pictor.
Vă propunem așadar, și în această săptămână, trei nume. Trei oameni care au rămas în mijlocul Cetății, trei botoșăneni care trăiesc prin și pentru ARTĂ.
M A R I A B A C I U
Născută pe 4 martie 1942, în Cernești, comuna Todireni, județul Botosani, Maria Baciu (sursa foto) este, prin excelență, o poetă a copilăriei și a jocului cu rimă. Dincolo de aparenta simplitate a literaturii pentru copii, dincolo de fragilitatea construcției poemului-joc, poezia pentru copii nu se poate naște decât lângă ei, principalii beneficiari: copiii. Chiar daca a abordat și scrierile "serioase", Maria Baciu rămâne, fără doar și poate, Poetul Copiilor. Și nu e puțin lucru! Este membră a Uniunii Scriitorilor din România. A absolvit Facultatea de Filologie a Universitatii Al.I.Cuza Iaşi, promoţia 1966. Din 1966 pană in 1970, a fost profesor de Limba şi literatura româna la Liceul Teoretic din Truşeşti, după care a continuat la catedra Şcolii Normale N.Iorga (Liceul Pedagogic) din Botoşani. S-a implicat in editarea revistelor pentru copii. A fost redactor şef al revistei pentru copii Sotron şi al revistei pentru adolescenţi Pardon! În 1980 înfiinţează Cenaclul literar M. Eminescu, în 1983 editează publicaţia Educatorul, iar între anii 1994 - 1996 revista pentru copii Sotron, iniţiative încununate cu succes.
În paralel cu activitatea de la catedră şi cea editorială publică versuri, articole literare şi recenzii în diverse ziare şi reviste ca: Clopotul, Gazeta de Botoşani, Caiete botoşenene, Hyperion, Colloquium, Cronica, Convorbiri literare, Luceafarul, Ateneu, România literară, Învăţătorul, Lumina lină ş.a. A scris poezie, proză pentru copii, carte de metodică pentru uz şcolar, teatru pentru copii. Debuteaza editorial în 1985, cu ciclul Cercuri, din volumul colectiv Soldaţii - 5 poeţi, Iaşi, Junimea. A colaborat pentru alcătuirea unei cărţi pentru uz didactic, Scenarii şi povestiri pentru grădiniţă şi clasele I-IV, Botoşani, Eldos, 1995. Autoare a piesei de teatru pentru copii Tigrisorul Pietrek, care se joacă începând cu anul 1995 pe scena Teatrului de păpuşi Vasilache, Botoşani, Grafik Art, 2000.
Mirare
Sărut mâna ! M-am sculat !
Ce am astăzi de aflat ?
Dragii mei, mă credeţi mică,
Dar eu ştiu ce-i o pisică,
Un căţel, o veveriţă,
Cum se coase o rochiţă,
Ştiu să-mbrac păpuşile,
Să sărut mătuşile,
Singură-mi pun babeţica,
Dacă-mi dă să pap , mămica;
numai când îmi iese-un dinte
nu pot fi aşa cuminte….
În rest, mătur si fac patul,
Mă joc de-a acceleratul,
O ajut pe mama mea
ca să spele o perdea…
Chiar credeţi cu-adevărat
că mai am ceva de-aflat? !...
Cer ars
Ziua asta n-a sfârşit de plâns
Soarele s-a-nchis într-o găoace.
Nu se ştie care cer a nins
Peste cimitirul ars de pace.
A trecut pe drum un orb şi-a spus
C-a murit Isus, şi altul nu e
Să se-nvrednicească până Sus,
Ca să fie iar bătut în cuie...
Uimirea fetiţei
Nu stiu cine sunt aceşti
bărzăuni, ascunşi în ceşti,
care şi-au găsit locaş
în lăptic, în unt, în caş…
Eu, aseară, am uitat
Să dau ceaşca la spălat
şi azi dimineaţ-aud
bâzâit, cântat, strănut,
ca o luptă foarte grea
petrecută-n ceaşca mea.
Vai de mine! Of, ce hoţi!
Îi alung acum pe toţi!
Şi-am să spăl singură cana,
să nu mai observe mama…
Vrăbiuţele
Stoluri – stoluri, vrăbiuţe,
subţirele-n tăliuţe,
bârfesc toate în copac,
de nu ştiu ce să le fac...
Ele râd de piţigoi,
că nu-i pasăre de soi,
şi de ciori, că-s negre tare
şi le fură din mâncare.
-Zici că gaiţele fac
zarvă mare în copac?!
Dar şi vrăbiile, lasă,
Când bârfesc, te scot din casă...
E L E N A M Â N D R E S C U
Elena Mândrescu s-a născut pe 6 iunie 1962, în Ungureni. La Botoșani a urmat cursurile Școlii Populare de Artă, însă nu a pierdut contactul cu satul, cu tradițiile și frumusetea folclorului autentic. Artista, ajunsă deja la vârsta maturității și a înțelepciunii, este un bun exemplu de perseverență, dar și de inteligență în a construi o carieră pas cu pas, cântec cu cântec. Elena Mândrescu și-a folosit vocea drept carte de vizită pentru scenele țării și ale străinătății, însă nu a neglijat niciodată studiul personal, nu a căzut în autosuficiența artistică atât de des întâlnită la noi, dar nici nu s-a lăsat mistuită de laurii victoriilor sau de aplauzele tot mai multe de la an la an. A cântat, împreună cu Orchestra Rapsozii Botoșanilor, în toată lumea, pe toate meridianele. Le-a oferit românilor care au luat calea străinătății momente de neuitat, a urcat pe sute de scene, singură sau alături de mari artiști ai României, de la Sofia Vicoveanca la Benone Sinulescu, însă nu a refuzat niciodată să sprijine tinerii aflați la început de drum.
De altfel, iubirea Elenei Mândrescu se îndreaptă deopotrivă către muzică și Dumnezeu, spre credința curată, purificatoare, aproape obligatorie la un artist. La Elena Mândrescu, credința este o necesitate, o hrană a sufletului fără de care aproape că nu ar putea transmite mai departe bucuria muzicii.
A cântat "Rugăciunea" lui Mihai Eminescu într-un fel unic, tulburător. Dar Elena Mândrescu nu doar cântă, ea mărturiseşte şi ne îndeamnă pe toţi să facem asemenea. "Poporul acesta are o limită", spune fără să iasă din blândeţe, dar însemnând pe masă, cu palma hotărâtă, muchiile dârzeniei creştine.
F L O R I N G R O S U!
Florin Grosu s-a născut pe 18 februarie 1969. Un artist care dovedește o surprinzătoare disponibilitate şi concentrare asupra chipului, asupra trăsăturilor umane. Trăsături pe care le echilibrează estetic, le duce la limita pamfletului fără, însă, a distorsiona exagerat sau a complica liniile şi metaforele coloristice.
Meritul lui Florin Grosu, în caricatură, este acela de a crea o anume eudaimonie.
Sau, într-o mai simplă vorbire, o modalitate de a ajunge la fericire prin virtute, de a trăi plăcerea conştientizând în acelaşi timp calităţile sufletului. Or, desenele lui Florin Grosu încearcă să creeze această stare de bine, caricatura căpătând, astfel, o valoare intrinsecă.
Caricatura lui nu înţeapă, nu "muşcă", nu are acid... pe coadă. Ea devine complice cu însuşi personajul, oferindu-i acestuia protecţie sau, cine ştie, prilej pentru posibile şi viitoare manifestări… caricaturale.
Până la caricatură, Florin Grosu excelează, însă, mai ales în decupajul pictural, în a extrage din natură coloritul și efemeritatea. Și o face cu un talent peste care așază, cu discreție, un aer aparte care face ca lucrările lui să se distingă și să capete acea notă personală atât de necesară unui artist.
"Iscodindu-l cu destul de multă perseverenţă am aflat că universul lui s-a construit încet și etapizat, după multe planuri, schiţe și scheme ca în cazul unui important scenariu în care a căutat unghiul și așezarea caracteristice decupajului realizat în spaţiu. Decupajul este conjugat la rândul sau și cu preocuparea pentru impactul pe care trebuie să-l declanșeze în faţa tuturor privitorilor, dar, în spatele așa-zisului impact, artistul Florin Grosu vede, de fapt, ascuns acel mod personal de a gândi. În final, dânsul consideră că orice spaţiu bine decupat trebuie personalizat și, din acest motiv, vorbește și de limbajul artistic neconformist, care, cu siguranţă, permite o maximă libertate în domeniul artei și oferă modalităţi inedite de aranjare dimensională", scrie Margareta Mihalache.
