Pictură de Marcel Alexa
Numite deseori provincii culturale, orașele mici sunt voit ignorate, iar arta este păstrată în subsolul unui așa-zis desfășurător care folosește drept criterii de performanță distanțele geografice față de un centru administrativ. Generalitățile de acest soi au dat naștere unor speculații care, argumentate pompos și așezate în coada unor pre(ten)țioase studii sociologice, încearcă să minimalizeze și să marginalizeze dimensiunea cu adevărat revelatoare a artei din provincie.
Botoșanii au păstrat acasă, în mica Cetate, actori, pictori, scriitori, muzicieni de soi, artiști care pot deschide orice pagină a istoriei contemporane. Din păcate, administrația orașului, a județului, nu reușește să se ridice la nivelul creat de artiști. Rămânem în continuare singurul oraș din Moldova care nu a reușit - în aproape șapte decenii - să construiască un sediu Filarmonicii, orașul care a distrus un Teatru și e pe cale să îl piardă și pe al doilea, aflat în degradare vizibilă. Orașul care, în aproape 30 de ani de la Revoluție, a construit mall-uri și supermarketuri, dar nu a dăruit cetățenilor o sală decentă de spectacol, o clădire destinată evenimentelor culturale în care să nu ne rușinăm atunci când primim invitați de departe.
Esenţa teatrului se află într-o formă de mister numit "clipa de faţă", spunea Peter Brook. Dar ce facem atunci când, sub presiunea vremurilor, a politicilor de orice fel, a ignoranţei, facem ţăndări "clipa de faţă" şi trăim nesfârşit după un singur scenariu, cel al neputinţei, al tergiversărilor şi, ceea ce este mai grav, al lipsei de perspectivă? Spune bătrânul Shakespeare că "scopul teatrului a fost şi este cel de a reflecta natura, de a arăta virtuţii adevăratele ei trăsături, păcatului imaginea sa, iar vremurilor, imaginea lor exactă". Or, privind spre domniţa jerpelită din mijlocul Târgului, înţelegem că Shakespeare avea dreptate: Teatrul nostru arată vremurilor imaginea lor exactă!
S O R I N C I O F U
Actor al Teatrului "Mihai Eminescu" din Botoșani, Sorin Ciofu s-a născut pe 11 februarie 1978, la Iaşi. A absolvit Facultatea de Compoziţie, Muzicologie, Pedagogie Muzicală şi Teatru, secţia Artă teatrală, specializarea Arta actorului mânuitor de păpuşi şi marionete, din cadrul Universităţii de Arte "George Enescu", la clasa lui Ion Sapdaru şi a Tatianei Ionesi. În timpul facultăţii a jucat Romeo, în "Romeo si Julieta", de W. Shakespeare, dar a fost şi Nae, în "D`ale carnavalului", de I.L.Caragiale.
După absolvire a plecat în celălalt colţ de ţară, la Teatrul de Stat Oradea, unde a activat vreme de doi ani. Iată cum îl descria, în vremea aceea, Eugen Ţugulea, actor al scenei orădene: "În pofida siluetei elegante, tânărul actor Sorin Ciofu acceptă, chiar râvneşte roluri de compoziţie, interesându-l să creeze ceva în plus pe lângă datele fizice cu care a fost înzestrat. Cu fineţe, dar şi cu distanţa necesară, cu umor, el se apropie de un personaj capabil să declanşeze şi chiar să conducă inteligent acţiunea".
După numai doi ani, Sorin Ciofu revine în Moldova, alegând însă nu Iaşii natali, ci Botoşanii eminescieni. A jucat aici, pe scena de la Botoșani, în spectacole regizate de Ion Sapdaru, Alexandru Vasilache, Alexander Hausvater. A jucat în “O lume nebună, nebună, nebună (regia lui Alexandru Vasilache), în "Avarul", în regia lui Cristian Gheorghe, ni-l amintim în “Amadeus sau în “Farmazonul din Hârlău, dar şi în "Viforul"; în regia lui Marius Rogojinschi, în "Bani din cer"; de Ray Cooney, în regia lui Alexandru Vasilache. Sau în spectacolul regizat de Antonella Cornici, "Priveşte înapoi cu mânie". În acest ultim spectacol – "Priveşte înapoi cu mânie", distribuit de regizoarea Antonella Cornici în rolul lui Cliff, Sorin Ciofu face un pas uriaş în devenirea sa artistică.
Dar mai presus de toate, rămâne în memoria afectivă a publicului botoşănean prin rolul din spectacolul "Aniversarea", de Jeroen van den Berg, în regia lui Erwin Şimşensohn.
Sorin Ciofu este actorul care a crescut şi a evoluat cu fiecare spectacol pe scena de la Botoşani. Care a muncit mai mult cu fiecare rol, care a înţeles că publicul său merită respect. Şi a primit în schimb aplauze.
M A R C E L A L E X A
Născut pe 13 februarie 1972, în Botoşani, Marcel Alexa s-a educat artistic în Şcoala Populară de Artă, el completând învăţăturile pur teoretice cu propria viziune despre culoare. Amprenta personală este mai mult decât pregnantă, vizibilă, florile lui Marcel Alexa fiind uşor de recunoscut, la fel cum aerul cromatic sau lumina blândă sunt repere specifice în tablourile care surprind imagini de centrul vechi al urbei natale.
Pictorul Marcel Alexa se adăposteşte în propria modestie, o decenţă umană pe care o manifestă şi în arta cu care îşi surprinde privitorul. Pe Marcel Alexa îl găseşti cuibărit în câteva vechi prietenii, ieşirile lui din intimitatea creaţiei fiind puţine şi uneori neînţelese.
Pictor prin excelenţă, este ceea ce se poate numi truditor la şevalet. Prolific fără a fi superficial, cu o coloratură vie, luminoasă, fie că privim florile, perspectivele urbane sau interioarele ţărăneşti. Artistul simte vibraţia culorii, este conectat la ritmul naturii, trăieşte în starea de permanentă creaţie.
Lucrările sale sunt sugestive, îndemnând la meditaţie asupra vieţii şi a efemerului. Exponent al vechilor valori clasice, artistul nu cade în capcana modenismului cu orice preţ, nu expune pete de culoare îmbrăcate în filozofii pompoase, fiind fidel discursului plastic care l-a consacrat. Forţa şi lumina culorilor impresionează şi limpezesc ochiul privitorului, Marcel Alexa dovedind că stăpâneşte măiestria picturii.
Mai impresionează la artistul botoşănean aplecarea către detaliu, fie că vorbim despre peisaj, naturi statice cu flori sau secvenţe urbane. Marcel Alexa se aşază temeinic în tema aleasă, o epuizează tehnic şi cromatic. Autoperfectibil în artă, moderat în exprimare, fără exagerări supărătoare, ataşat naturii, Marcel Alexa rămâne un pictor al permanentei evoluţii.
Lumina tablourilor lui Marcel Alexa este curată, uşor tamisată uneori, atât cât este nevoie pentru a învălui florile din grădină într-un aer perceptibil, aproape vizibil. Numele lui Marcel Alexa şi-a câştigat un loc de onoare în spaţiul artistic al Moldovei, creaţiile sale fiind astăzi în colecţii particulare din ţară şi din lume.
M I H A E L A A R H I P
Mihaela Arhip s-a născut la Botoşani, pe 31 ianuarie 1970. A urmat cursurile Şcolii 7 şi pe cele ale Colegiului Naţional "A.T.Laurian". Este absolventă a Facultăţii de Filologie, Universitatea "Ştefan cel Mare" din Suceava, secţia română-franceză. De 20 de ani este profesor de limba şi literatura română (Şcoala 6 Botoşani, Şcoala 17 Botoşani, iar din 1998 la Liceul de Artă "Ştefan Luchian").
A debutat cu poezie în anul 1997, în revista Limba şi Literatura română. Colaborează cu versuri şi articole în publicaţii periodice din Botoşani şi din ţară (Archaeus, Cronica, Cronica veche, Dacia literară, Intertext, Mentor, Opinia Fălticeneană, Relief educativ moldav, Revista română, Ţara de Sus)
În anul 1999 obţine Premiul revistei Dacia literară la Concursul Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene Porni Luceafărul…, secţiunea Grupaje de poezie, Botoşani, iar un an mai târziu, la aceeaşi competiţie literară este distinsă cu Premiul revistei Cronica, dar şi Premiul Editurii Dionysos, Kastellaun (Germania), pentru debut editorial, volumul "Sfârşitul inocenţei" fiind publicat în anul 2002, la Editura Axa.
Şapte ani mai târziu, Mihaela Arhip publică, la Editura Axa, cartea "Libertatea unui condamnat la viaţă", iar în 2011, de această dată la Editura Eikon, Cluj-Napoca, apare volumul de versuri "(I)reversibil".
Mihaela Arhip construieşte, clădeşte imperii de cuvinte, dar nu spre a cuceri teritorii, ci pentru a crea punţi între oameni. Şi nu se foloseşte de dimensiuni spaţiale, astrale, deşi, cum spunea Platon, "este uşor să vorbeşti despre zei decât despre oameni". Mihaela Arhip păstrează dimensiunea umană a trăirii, măsurând cu luciditate ceea ce atât de greu poate fi măsurat: intensitatea iubirii şi a vieţii simple.
Poezia nu este o formă de transfigurare a timpului sau o cale de întrepătrundere vibrantă, meteorică chiar, cu lumea în care trăieşte. Dimpotrivă. Pentru Mihaela Arhip, a scrie poezie este o firească stare existenţială, un cotidian calm, echilibrat, bine dozat afectiv. Poezia devine carapace, dar şi vulcan, desigur, atunci când lumile exterioare se mişcă şi dezmărginesc sufletul individual, emoţiile, singurătăţile.
24 decembrie
Astăzi,
la fel ca în celelalte zile,
fragili sub lumina Reflectoarelor,
pândim un semn din întunericul ce mărgineşte Scena.
Măcar zgomotul imperceptibil al unui zâmbet,
o palmă lovindu-se de alta,
foşnetul pleoapelor mascând dezaprobarea sau plictiseala,
un semn
care să ne dea de înţeles că nu jucăm cu Sala goală.
Nu putem pleca de pe Scenă,
putem doar împietri în miezul unui Rol
şi atunci o să se facă uimire, tăcere, teamă.
Fără noi,
Decorul e doar o pată de culoare fără nuanţă precisă,
Viaţa şi Moartea nu sunt decât două măşti de carton vopsit
atârnate în Culise,
Până şi Cerul pe care l-aţi lăsat deasupra, la intrare,
e doar o cortină care separă ceea ce credeţi de ceea ce ştiţi.
Aţi avut vreodată curajul
să vă îmaginaţi
cum ar fi dacă publicul ar juca cu scena goală?
Cum ar fi
să fiţi singuri într-un teatru închis,
să aplaudaţi sau să huiduiţi
liniştea, pustiul sau luminile reflectoarelor?
Sau propriile gânduri
pe care le-aţi auzi cu ecou în hohotele de râs ale celorlalţi?
În Piesa asta,
eu sunt Actorul acela
care crede
că lumea nu se termină la marginea Scenei,
că nu înseamnă doar ceea ce poţi să cuprinzi
cu privirea.
Eu sunt Actorul acela
care ştie
că zilele de ieri, de astăzi, de mâine
sunt doar reflexii diferite
ale aceleiaşi clipe,
măsurând căderi repetate ale unui timp
inexistent.
Aţi încercat vreodată să zâmbiţi atunci
când vă vine să plângeţi?
Eu nu ştiu să zâmbesc, nu pot, nu am voie,
pentru că eu sunt Actorul acela
care trebuie să vă înveţe
că lacrima are rădăcini mai adânci decât zâmbetul.
Dincolo de care nu veţi putea trece.
Aţi avut vreodată sentimentul că vă vine să plângeţi atunci
când trebuie să zâmbiţi?
Eu nu pot să plâng, nu am voie, nu ştiu,
pentru voi,
eu sunt Actorul acela
care ar trebui să vă mintă
că toate clipele vieţii voastre sunt scene
pe care le puteţi repeta în culise iar şi iar,
ca să nu faceţi nicio greşeală în faţa reflectoarelor.
Dincolo de care nu veţi putea trece.
În singurătate sau cu Sala plină,
am jucat
purtând cunună de lauri, coroană de spini,
deşi nu am ştiut niciodată cu adevărat
dacă mi se potrivesc.
În Piesa asta,
astăzi, la fel ca în celelalte zile,
eu sunt Actorul acela
care se revoltă înainte de căderea Cortinei.
Eu, Celălalt Eu.
Suntem zâmbetul şi lacrima voastră,
suntem cele două jumătăţi care vă definesc.
De fapt,
suntem măştile pe care le arboraţi în faţa publicului
şi le aruncaţi când rămâneţi singuri,
suntem unul şi acelaşi,
faţa şi reversul monedei cu care vă plătiţi biletul
de Teatru.
Gesturi
Când Dumnezeu a vrut să scrie poezie,
s-a aplecat asupra foii albe,
a oftat
şi timpul a-nceput să curgă
măsurat
de gesturile Lui,
dar după ultimul retuş
El s-a-ncruntat,
uimit,
căci de pe foaia albă,
de-acolo de-unde ar fi trebuit să îl privească
poezia,
îl privea un Om
îngenuncheat
care-ncerca să se ridice...
Recurs
Înainte de a mă judeca
încercaţi
să-mi trăiţi bucuriile simple,
tristeţea, singurătatea sau teama permanentă,
şi mai ales clipele pe care
eu nu aş avea puterea să le retrăiesc.
Încercaţi să zâmbiţi
ştiind că nimeni nu se va bucura de asta,
încercaţi să trăiţi cu lacrima mea pe obraz
ştiind că slăbiciunea voastră
e motiv de zâmbet pentru ceilalţi.
Încercaţi să spuneţi adevărul
fără să ştiţi cum ar trebui spus
ca să nu vă doară mai mult pe voi decât pe ceilalţi.
Înainte de a mă judeca
rătăciţi-vă o clipă în apa unei oglinzi,
pe urmă încercaţi să vă împăcaţi
cu ideea
că sunteţi ceea ce gândesc ceilalţi
despre voi,
şi cu dezamăgirea
că ceilalţi nu sunt ceea ce aţi gândit voi
despre ei.
Căutaţi-vă sufletul
şi încercaţi să recunoaşteţi
că de multe ori e mai mic
decât piatra pe care o ţineţi în mână.
